Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi,
cu niciun chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor. (Matei 18:3)
Experienţa mea cu Dumnezeu este legată de relaţia cu copilul meu. Credinţa mea în El s-a înfiripat odată cu venirea pe lume a copilului, iar creşterea mea în credinţă a mers paralel cu creşterea lui. Pot afirma că acea credinţă a lui simplă, de copil, m-a ajutat de cele mai multe ori. Regret însă că de multe ori m-am comportat uitând că credinţa mea (mică) este într-un Dumnezeu atotputernic şi de multe ori copilul a fost cel care mi-a reamintit.
Într-o seară de toamnă târzie, mă întorceam de la ţară cu copilul meu, care avea în jur de 4 ani. Nu aveam niciun mijloc de transport, singura variantă era o maşină de ocazie. Am găsit imediat o maşină, fără să am timp să mă rog pentru acest lucru. Mi s-a părut că era normal să se întâmple astfel, însă, în timp ce urcam o pantă, maşina s-a defectat. Am coborât din maşină foarte supărată, iar disperarea mea creştea în timp ce se înnopta şi a început să ningă destul de puternic, iar noi eram într-un loc în care nu era nicio casă în jur. În disperarea mea, am au auzit vocea copilului meu: „Mami, de ce nu ne rugăm ca Dumnezeu să ne trimită o maşină?”
Era rândul meu să mă întreb: Oare de ce? Mi-a fost ruşine, pentru că mi-am dat seama că eram un om mare cu o credinţă mică, iar copilul meu era un om mic cu o credinţă mare. Este posibil să fie credinţa invers proporţională cu maturizarea? De ce devenisem atât de disperată şi uitasem de Cel care mă putea ajuta ? De ce nu mă rugasem de la început?
A fost posibil, după ce am perseverat atât de mult în învăţarea copilului meu despre cât de important este să te rogi, să uit chiar eu, iar copilul să îmi reamintească acest lucru? Se pare că este posibil, pentru că de multe ori noi ne facem atâtea planuri, avem atâtea strategii, gândim atât de sofisticat şi analizăm situaţiile din diverse unghiuri, uitând de credinţa simplă pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi. Uităm că suntem dependenţi de Dumnezeu (indiferent dacă recunoaştem sau nu) şi, în loc să facem din rugăciune o prioritate, o considerăm ca fiind ultima soluţie.
Vă invit astăzi să experimentăm o credinţă simplă şi fără rezerve într-un Dumnezeu mare, care poate să rezolve problemele ce ne depăşesc şi să fim încredinţate că El are cel mai bun plan. Strategia lui Dumnezeu este pe termen lung şi are în vedere viaţa aceasta şi cea veşnică.
Felicia Vădan, Petroşani, Banat
