„Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea.” – Coloseni 3:21
Anii de şcoală, tinereţea întemniţată între zidurile de piatră cenuşie au lăsat poetului englez Percy Bysshe Shelley (1792-1822) prea puţine amintiri frumoase. Colegiul Eton îşi strivea elevii sub autoritatea gravă a tradiţiei sale. Noul director, doctorul Keate, se credea dator să şteargă urmările unei pedagogii prea liberale, pe care înaintaşul său, doctorul Goodall, o aplicase în colegiu. Lecţiile trebuiau învăţate pe dinafară. Nimeni nu avea voie să pună niciun fel de întrebări. „Să nu aud că vreţi să întrebaţi ceea ce profesorii voştri nu socotesc cu cale să vă spună”, îi ameninţa directorul. Lecţiile erau riguros controlate. „Excesul de intelectualitate” era socotit primejdios.
„Avem nevoie de o generaţie de tineri viguroşi, puternici”, repeta doctorul Keate ori de câte ori avea prilejul. „Desăvârşirea nu poate fi atinsă decât de cei hotărâţi să înfrângă greutăţile vieţii acesteia”. De aceea, privea bătăia ca un mijloc sigur de educaţie, în stare să întărească temperamentele slabe. Când făptura lui măruntă, subţiratică, veşnic înveşmântată în haine negre, încheiate până sub bărbia ascuţită, trecea prin curtea colegiului, orice murmur se stingea. Ridicând spre cer ochii lui cenuşii, spălăciţi, umbriţi de nişte sprâncene stufoase, doctorul şoptea: „Mila e una din cele mai frumoase virtuţi creştine. Fiţi milostivi, băieţi! Altminteri, o să vă bat până când o să deveniţi vrednici de Împărăţia Cerurilor…”
Purtarea doctorului îi entuziasma deopotrivă pe aristocraţi şi pe cucernicii negustori şi bancheri care îi încredinţaseră educaţia odraslelor lor. Numai Shelley nu putea înţelege folosul unor asemenea metode. (Shelley – Dan Grigorescu)
Horia Dumitru Oprea
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 14.07.2016 – solascriptura.ro
