„Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” – Isaia 577:15
Nebun, nebun de mii de ori
Acel ce cată grâu şi flori
Pe munţii rătăciţi în nori:
Sunt tari, sunt ‘nalţi, sunt de granit,
Dar fruntea lor cea triumfală
Abia rodeşte cu sfială
Un muşchi mărunt şi otrăvit.
Priviţi, priviţi aceste văi,
De râuleţe şi de căi
De busuioace şi de clăi
Brăzdate ca un curcubeu:
Se scaldă struguru-n lumină,
Şi iese mierea din albină,
Şi – totu-i plin de Dumnezeu!
Nu sus, nu sus, la cei avuţi,
În norii fumului pierduţi,
Se nasc fecundele virtuţi:
Poporul ce suspină gios
E singur valea roditoare,
În care creşte grâu şi floare,
Bun şi frumos!…
Muntele şi valea – Bogdan Petriceicu Haşdeu
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 15.07.2016 – solascriptura.ro
