„Eu iubesc poruncile Tale mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat.” – Psalmi 119:127
În anul 1897, o expediţie ştiinţifică franceză, condusă de marele orientalist J. de Morgan, începe săpături arheologice pe ruinele străvechiului oraş Susa, în sud-vestul Iranului de azi. Fostă capitală a statului elamit independent, Susa fusese distrusă în anul 640 î.Hr. de către Assurbanipal, dar, sub împăratul Darius şi urmaşii săi, ajunge capitala imperiului persan. Cu ocazia săpăturilor, expediţia a scos la iveală, în luna decembrie 1901, prima bucată dintr-un bloc de bazalt negru, pe care se afla săpat o parte din codul lui Hammurabi, iar în ianuarie 1902, cel de-al doilea fragment al blocului, cu restul codului.
În partea superioară este sculptat zeul Soarelui, Șamaş, stând pe un scaun fără spetează. Acesta, purtând pe cap o tiară cu colţuri şi din umeri ţâşnindu-i flăcări, ţine în mână un fel de sceptru şi un inel, simboluri ale puterii. În faţa lui, în picioare, regele Hammurabi ia aminte la sfaturile pe care s-ar crede că i le dă zeul, cu privire la conţinutul, importanţa şi modul de aplicare a legilor. Dedesubt, este tăiat textul faimosului cod.
În concepţia lui Hammurabi, codul – care desigur nu îi avea în vedere şi pe cei pe care obiceiurile vremii îi aşezaseră la marginea sau dincolo de marginea societăţii – urmează să fie o pavăză de apărare pentru cel ce-şi caută dreptate şi un temei pentru glorificarea marelui rege. „Cel apăsat, ce va avea un necaz, să vină înaintea chipului meu, al regelui dreptăţii şi să citească inscripţia pe care am scris-o, să repete cuvintele mele pline de înţeles; iar inscripţia mea să-i lumineze necazul, să-şi găsească dreptatea în ea şi inima lui să se bucure [spunând]: «Iată, Hammurabi, stăpânul, este faţă de oameni asemenea unui părinte iubitor… El a adus pe vecie oamenilor fericire şi a cârmuit ţara cum se cuvine.»”
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 12.12.2016 – solascriptura.ro
