„Învăţăturile Tale sunt moştenirea mea de veci, căci ele sunt bucuria inimii mele.” – Psalmi 119:111
„Nu eşti în apele tale” – îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.” E adevărat. Când eşti prost dispus devii, brusc, „obiectiv”. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor „adevărată”, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stârnit de propria ta penumbră.
Dimpotrivă, când eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta când vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie.
Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.
Dar când eşti bine dispus? Când eşti îndrăgostit. Sau când tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Și a credinţei.
Andrei Pleşu
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 19.02.2017 – solascriptura.ro
