„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi rodul vostru să rămână.” (loan 15:16)
În luna iunie a anului 1998, am fost vizitată de o evanghelistă cu literatură şi aşa am început să citesc revista Semnele timpului. Acela a fost primul meu contact cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Acea femeie m-a vizitat în fiecare lună şi a ascultat cu atenţie şi sinceritate tot ce mă preocupa. Am aflat că locuia în apropierea casei mele şi am devenit prietene apropiate. După o vreme, m-a invitat să studiem Biblia şi aşa am început să ne întâlnim o dată pe lună, acasă la mine. La scurt timp după aceea, ea mi-a spus: „Capela noastră a fost reconstruită recent – acum e gata. Nu vrei să vii cu mine?” Am ezitat, dar am simţit că Dumnezeu mi-a dat un imbold pentru a mă încuraja să merg, şi am mers. În 2001, după mult studiu şi rugăciune, am fost botezată şi am început noua viaţă de creştină.
În acea perioadă, mama soţului meu se afla într-o stare de demenţă, aşa că imediat după serviciul de închinare din Sabat dimineaţa trebuia să alerg înapoi acasă pentru a o îngriji. Apoi, o perioadă, am putut să participăm amândouă la închinare, până când, în anul 2005, a decedat.
Soţul meu s-a pensionat în 2007, aşa că, având mai mult timp liber, am putut să accept mai multe responsabilităţi la biserică, fiind diaconeasă. Dar de fiecare dată când mă întorceam mai târziu acasă, din cauza îndatoririlor pentru diaconie, soţului meu nu îi convenea acest lucru şi atmosfera de la masa de prânz era foarte ciudată. Eu cred că voia lui Dumnezeu pentru mine este să fac din căminul nostru un cămin fericit şi călduros, aşa că am renunţat la diaconie. Totuşi, încă aveam în mine dorinţa de a lucra pentru lsus, aşa că m-am rugat: „Doamne, dacă Tu doreşti, Te rog, ajută-mă să fac lucrarea de evanghelizare prin literatură, căci eu aşa am fost îndrumată spre Tine.”
Dumnezeu mi-a adus aminte de versetul biblic din Ioan 15:16, aşa că m-am hotărât să fiu evanghelistă cu literatură în cartierul meu. Iubesc munca pe care o fac şi mă rog zilnic ca printre multele persoane pe care le întâlnesc, să am „rodul care să rămână”.
Noriko Sekiya, Japonia
