Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. (Apocalipsa 10:10)
Când în sfârşit a acceptat data de 22 octombrie, Miller scria în semn de exclamare în articolul principal din The Midnight Cry, publicat în 12 octombrie: „Văd o slavă care înconjoară luna a şaptea, o slavă pe care nu am văzut-o înainte. Deşi Domnul mi-a descoperit semnificaţia obişnuită a lunii a şaptea în urmă cu un an şi jumătate [articolul din mai 1843], atunci eu nu mi-am dat seama de puterea acelor cuvinte… Mulţumeşte-I Domnului, o suflete! Binecuvântaţi să fie fraţii Snow şi Storrs şi alţi fraţi, pentru că au fost un mijloc prin care mi s-au deschis ochii. Sunt aproape acasă, slavă! Ştiu că data este corectă… Sufletul îmi este atât de plin, încât nici nu mai pot scrie… îmi dau seama că avem dreptate. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi sufletul meu este plin de bucurie; inima mea este plină de recunoştinţă la adresa lui Dumnezeu. Ah, cât îmi doresc să pot striga! Dar voi striga atunci când împăratul împăraţilor va veni… Atunci îl voi vedea şi voi fi ca El, voi fi cu El pentru totdeauna.”
Nimic nu era mai dulce decât nădejdea apropiatei veniri a lui Hristos! Şi totuşi. El nu a venit! Cât de amară a fost dezamăgirea!
În 24 octombrie, liderul millerit Josiah Litch le scria lui Miller şi Himes: „Este o zi întunecată aici – oile sunt risipite – şi Domnul nu a venit încă.”
Hiram Edson scria că „cele mai profunde speranţe şi aşteptări ale noastre au dispărut şi în urma lor a rămas un duh de jale pe care nu l-am simţit niciodată înainte. Pare că pierderea tuturor prietenilor pământeşti nici nu s-ar putea compara cu acesta. Am plâns mult, până când soarele a apus.”
Un tânăr predicator millerit, pe nume James White, scria că, „odată cu trecerea timpului, dezamăgirea a devenit tot mai amară. Adevăraţii credincioşi renunţaseră la tot ce aveau pentru Hristos şi vorbiseră despre prezenţa Lui ca niciodată mai înainte… Dragostea lui Isus umpluse orice suflet… şi se rugau cu o dorinţă care nu putea fi exprimată în cuvinte: «Vino, Doamne Isuse, vino repede.» Dar El nu a venit. Atunci a trebuit să ne întoarcem din nou la grijile şi necazurile vieţii, în văzul batjocurilor şi ocărilor celor necredincioşi, care acum ne luau în râs cum nu o mai făcuseră înainte. Aceasta a fost o încercare teribilă a credinţei şi răbdării.”
Într-adevăr, deschiderea cărţii celei mici din Daniel fusese dulce în gură, dar amară în pântece.
