Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge. (Geneza 28:15)
Joseph Bates a fost o persoană de o importanţă vitală în prima perioadă a istoriei adventismului de ziua a şaptea. El nu doar că se află în centrul dezvoltării poziţiei doctrinare a mişcării, dar este şi cel care îi conduce pe ceilalţi doi fondatori ai adventismului către Sabat. Deci Bates nu a fost doar fondatorul cheie al adventismului, ci şi cel mai zelos misionar. Astăzi, adventismul de ziua a şaptea nu ar arăta la fel fără el.
Bates nu a fost dintotdeauna creştin. Născut în Massachusetts pe data de 8 iulie 1792, el a renunţat la credinţa tatălui său încă de tânăr. Oraşul său natal era capitala în care se făcea vânătoare de balene şi Joseph visa zi şi noapte la o viaţă plină de aventuri pe mare. Tatăl lui, care avea planuri măreţe pentru băiatul lui, şi-a dat binecuvântarea ca acesta să plece, în speranţa că o călătorie pe mare îl va „vindeca”. Dar s-a întâmplat opusul.
În iunie 1807, chiar înainte de a împlini cincisprezece ani, Joseph pornea pe mare, ca băiat de serviciu într-o călătorie spre Europa. Primele lui experienţe pe mare poate că l-ar fi făcut pe un băiat mai timid să renunţe la visurile sale şi să se întoarcă acasă. De exemplu, în călătoria de întoarcere din Anglia, tânărul marinar a reuşit să alunece de pe catarg, direct în ocean, în apropierea unui rechin pe care camarazii lui încercau să îl prindă. Dacă rechinul nu şi-ar fi schimbat brusc poziţia chiar în acel moment, cariera lui Bates pe mare ar fi fost una foarte scurtă.
În primăvara lui 1809, Bates a trecut din nou printr-o experienţă aproape mortală, atunci când vasul pe care se afla s-a lovit de un iceberg, din Newfoundland. Blocat în cabina ambarcaţiunii, Joseph se ţinea strâns de un alt coleg, în întuneric, pregătiţi să moară, auzind din când în când „ţipetele şi urletele deprimante ale tovarăşilor lor, de pe puntea care era deasupra, implorându-L pe Dumnezeu să aibă milă de ei”.
Câţiva ani mai târziu, Bates relata următoarele: „Ah, ce gând înfricoşător! Să îmi închei acum socotelile şi… să mă scufund odată cu acest vas lovit, până pe fundul oceanului, atât de departe de casă şi de prieteni, fără cea mai mică… speranţă de a vedea cerul.”
Acesta a fost un semnal de trezire pentru viteazul tânăr, dar el nu era pregătit încă să îi dea viaţa lui Dumnezeu.
Şi noi putem fi recunoscători că Dumnezeu nu a renunţat la noi. Adevărul binecuvântat este că El încă lucrează, chiar şi pentru cei dragi nouă.
