Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc. Isaia 40:31
În august, după examenul medical, mi s-a spus că starea sănătăţii mele este bună. În octombrie, am primit răspunsul; „nu văd nici o problemă” de la specialistul vascular, care mi-a examinat piciorul umflat. Dar în noiembrie, am început să am din când în când dureri de spate. Umflarea piciorului era încă evidentă în decembrie, când sora mea l-a privit cu îngrijorare şi m-a programat la doctor. Cuvintele medicului „cancer de prostată” mi-au dat fiori!
Câteva zile mai târziu, acasă în Tennessee, mă simţeam cumva obosit. Atitudinea mea obişnuită, optimistă, începuse să cedeze. Mă gândeam la cuvintele „Aleargă şi nu obosesc”. Apoi, durerea a lovit şi i-am rugat să mă ducă la urgenţă. Trei zile mai târziu, chirurgii au făcut o orhiectomie şi au prezis că mai aveam doar şase luni de trăit.
În următorii patru ani şi jumătate, am încercat tratamente de la plante până la chimioterapie experimentală. În anul al patrulea, am vândut afacerea mea în contabilitate, din moment ce durerea începuse să fie prea mare, ca să fie ascunsă, şi am început un program chimioterapie experimental, la Vanderbilt. Curajul mi-a revenit într-o zi, când am văzut un alt om cu acelaşi diagnostic şi tratament spunând asistentei medicale că „era înapoi pe terenul de golf!” „Umblă şi nu ostenesc.”
Timp de şase luni, am făcut tratamente şi m-am simţit minunat. Eu şi soţia mea am început să călătorim. Făceam treabă în jurul casei şi mă jucam cu nepoţelul meu. „Aleargă cu mine, bunicule”, spunea el. De jur împrejur, îl trăgeam în micul lui vagon roşu, râzând şi spunându-i poveşti. Apoi, într-o zi, la patru luni după ce tratamentul experimental s-a terminat, durerea mi-a revenit dintr-o dată. Încăpăţânat, am încercat să trag vagonul roşu cu încărcătura lui specială şi mi s-a făcut rău, foarte rău.
Sunt încă în pat, prea slab ca să fac ceva. Asistenta medicală care mă îngrijeşte spune că este „absolut uimită” că am putut să o duc atât de mult. Poate că va fi totuşi un miracol. Păstrez acea rază de speranţă. Apoi, mă gândesc din nou la Isaia: „Ei zboară ca vulturii”. Zâmbind, aştept şi aceasta, cu nerăbdare, în caz că nu se întâmplă nici o minune!
Wallace „Buddy” Blair
