Fiul cel mare era la ogor. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri… El s-a întărâtat de mânie și nu voia să intre în casă. Luca 15:25-28
Știați că mesajul principal al parabolei fiului risipitor nu era despre fiul risipitor?
Conducătorii iudei nu-i aveau la inimă pe vameși și alte personaje negative, care se înghesuiau să-L asculte pe Isus, așa că ei criticau: „Omul acesta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei.” (Luca 15,2). Isus a răspuns, spunând trei povestiri: a oii pierdute, a banului pierdut și a fiului pierdut. Descriind mânia și resentimentul din inima fiului mai mare împotriva fiului risipitor, Isus a revelat gândurile conducătorilor iudei, care criticau.
Vă amintiți povestea. Când fiul cel mare se apropie de casă, la sfârșitul zilei, el aude veselie și râs. Îl surprinde – până la urmă, a fi un fiu bun e o treabă serioasă! El îl întreabă pe un servitor ce se întâmplă. Când aude de întoarcerea și de primirea fratelui său mai mic, scriitorul Luca spune că s-a mâniat. Poate că „s-a înfuriat” este cuvântul cel mai potrivit. Probabil că și-a exprimat deschis dezaprobarea, pentru că servitorul se duce să-i spună tatălui despre această problemă.
Când tatăl iese să-l roage să se alăture petrecerii, toată gelozia și resentimentul fratelui mai mare dau pe deasupra: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca, și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat” (versetele 29, 30). Observați, cel care s-a întors nu este „fratele meu”, ci „acest fiu al tău”.
Faptele bune ale fiului cel mare sunt cele mai importante lucruri în viața sa – mai importante decât relația sa cu fratele și tatăl său. El este dependent de neprihănirea sa – o obsesie numită „dependență de religie”. El este victima constrângerii unui comportament neprihănit, de a încerca să se simtă bine cu el însuși, dar incapabil de a avea bucurie și pace. În căutarea după desăvârșire, dependentul religios încearcă din greu, cade, încearcă mai greu, cade din nou – și în interiorul carapacei cizelate de deasupra se ridică mânia. Apoi vine criza, persoana izbucnește fizic sau verbal, și adevărata dependență se descoperă.
Într-un fel, toate lucrurile care au determinat dependențe la acești doi fii le reprezintă pe ale noastre. Unii dintre noi ne ținem tare de obiceiuri nesănătoase, în timp ce alții încearcă din greu să înalțe neprihănirea mai presus de relații. Care dintre dependențe este tipică pentru tine și de ce? Cum poți evita să devii dependent?
Pat B. Mutch
