În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste. 1 Ioan 4:18
Poate că milioane de oameni s-au plecat pe genunchi în rugăciune sinceră către Dumnezeul Universului… dar pentru un motiv teribil de greşit. După ce au descoperit greşeli şi alegeri stupide în vieţile lor, ei se tem că un Dumnezeu neprihănit le va face ceea ce merită. Că El îi va pedepsi, aducând asupra lor vreo durere, ca să-Şi arate neplăcerea extremă. Şi le este teamă de El.
Teama – această groază de durerea viitoare – îi face pe oameni să fie atenţi. Începe să facă adrenalina să curgă şi încep să negocieze cu Dumnezeu. Poate că pot da bani mai mulţi sau să slujească drept voluntari într-o biserică. Poate că dacă se roagă mai mult, cu un nod mai strâns în gât şi cu mai multă sudoare pe mâini, vor putea micşora mânia lui Dumnezeu. Sau poate că pot arunca ceva fapte bune pe celălalt taler al cântarului şi pot echilibra astfel faptele lor rele.
De fapt, teama de pedeapsa lui Dumnezeu produce atâtea comportamente „bune”, încât ne face să trecem cu vederea cât de nesănătoasă este frica. Pentru început, teama este un distrugător din punct de vedere fizic, pompând acizi care rod stomacul şi inducând anxietate care încordează nervii. Oamenii temători trăiesc vieţi tensionate, cu aversiune la frică, zburând la altitudine mică şi pierzând marea aventură de a trăi.
Ba mai mult, teama este cea mai săracă formă de motivare pentru facerea lucrurilor bune. Ne reţine de la a vedea că alegerile corecte poartă cu ele răsplătirile lor proprii. Oamenii temători devin victime ale oricui face cele mai mari ameninţări de durere asupra lor. Şi teama ne orbeşte să vedem prezenţa dragostei necondiţionate. Nu putem să ne apropiem de oamenii de care ne e teamă. Când ne e teamă de eşec, respingere sau pierdere, sfârşim prin a pierde unele dintre cele mai mari bucurii şi aventuri ale vieţii.
Cel mai tragic, teama de Dumnezeu este un răspuns primitiv, imatur, complet nenecesar şi distrugător de suflete, pe care i-L dăm. El este învăţătorul nostru, nu un conducător de sclavi. El descoperă motive de-a lungul înţelegerii noastre mai degrabă decât să plesnească din bici pe spatele nostru. Faptul de a-L cunoaşte cu adevărat – a-I cunoaşte dragostea – îndepărtează toată frica.
Cum îl vezi pe Dumnezeu? Ca pe cineva de care să-ţi fie teamă?
Un judecător? Un păstor?
Dacă ar trebui să faci un portret al lui Dumnezeu, ce ai descrie?
Dan Matthews
