Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine. (Isaia 63:3)
Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământeşti, dacă acestea ar fi crezut că El este trimisul cerului şi dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredinţa lor a aruncat o umbră asupra vieţii pământeşti a lui Isus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi. (…)
Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o îndeplinească şi de aceea nu puteau să aibă compasiune faţă de El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre şi lipsite de apreciere dovedeau că ei nu înţelegeau aşa cum trebuie caracterul Lui şi nu pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul şi cuvintele lor nu făceau altceva decât să-l rănească inima. (…)
Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de mult îl durea pe Hristos faptul că nu era înţeles de familia Sa, încât era o uşurare să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înţelegere. (…) Adesea, El îşi putea găsi liniştea numai când se afla singur şi stătea de vorbă cu Tatăl Său ceresc.
Cei chemaţi să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînţelegere şi neîncredere până şi în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că şi Isus a suferit la fel. El îi înţelege, îi cheamă lângă El, ca să afle uşurare tot acolo unde a aflat-o şi El: în comuniune cu Tatăl.
Aceia care îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiţi ca nişte orfani, lăsaţi să-şi ducă singuri povara vieţii. El îi primeşte ca membri ai familiei cereşti şi îi invită să-L numească pe Tatăl Lui Tatăl lor. Ei sunt „cei micuţi” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legaţi de El prin legăturile cele mai gingaşe şi mai dăinuitoare. El are faţă de ei o iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl şi mama noastră au simţit-o pentru noi când eram fără ajutor cu cât cele divine sunt mai presus decât cele omeneşti. (Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui Iisus, p. 325-327)
