De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, in strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare. (2 Corinteni 12:10)
În toate timpurile, solii aleşi ai lui Dumnezeu au fost batjocoriţi şi persecutaţi. Totuşi, prin suferinţa lor, cunoaşterea de Dumnezeu a fost răspândită pretutindeni. Fiecare ucenic al lui Hristos să intre în rânduri şi să ducă mai departe această lucrare, ştiind că vrăjmaşii ei nu pot face nimic împotriva adevărului, ci pentru adevăr. Dumnezeu vrea ca adevărul să fie adus în prim-plan şi să ajungă subiect de cercetare şi discuţie chiar prin dispreţul aruncat asupra lui. Mintea oamenilor trebuie pusă în mişcare. Orice controversă, orice ocară, orice efort de a restrânge libertatea de conştiinţă constituie mijlocul lui Dumnezeu de trezire a minţii care, altminteri, ar dormi.
Cât de adesea s-a văzut acest rezultat în istoria vieţii solilor lui Dumnezeu! Când nobilul şi elocventul Ştefan a fost omorât cu pietre la instigarea Sinedriului, n-a fost nicio pierdere pentru cauza Evangheliei. Lumina din ceruri care i-a strălucit pe chip, mila dumnezeiască transmisă prin rugăciunea din clipa morţii au fost ca o săgeată ascuţită a convingerii pentru bigotul membru al Sinedriului care se afla în apropiere, iar Saul, fariseul prigonitor, a devenit un vas ales ca să poarte numele lui Hristos înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel. Şi, la multă vreme după aceea, bătrânul Pavel scria din închisoarea din Roma: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă…, nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele… Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit” (Filipeni 1:15,16,18). Prin întemniţarea lui Pavel, Evanghelia a fost vestită până departe şi au fost câştigate pentru Hristos suflete chiar din palatul cezarilor. Prin eforturile lui Satana de a o nimici, sămânţa care nu putrezeşte a Cuvântului lui Dumnezeu, „care este viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23), este semănată în inimile oamenilor; prin defăimarea şi prigonirea copiilor săi, Numele lui Hristos este mărit şi sufletele sunt mântuite. (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 33-34)
