Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor! (Matei 5:3)
Domnul Hristos doreşte mult să umple lumea cu o pace şi o bucurie asemenea celei din ceruri. De pe buzele Sale divine curg din abundenţă binecuvântări certe, care arată că El este izvorul bunătăţii, dar şi faptul că era dreptul Său acela de a binecuvânta şi de a impresiona mintea şi sufletul tuturor celor prezenţi. El trăia în sfera Sa aparte, sfântă, iar comorile veşniciei erau la dispoziţia Sa. Nu cunoştea nicio restricţie în a dispune de ele. Pentru El nu era un act de jefuire (un lucru de apucat) acela de a acţiona ca Dumnezeu. În binecuvântările Sale, El îi includea pe toţi aceia care aveau să formeze împărăţia Sa în această lume. El a adus în lume toate binecuvântările esenţiale pentru fericirea şi bucuria fiecărui suflet. Înaintea acelei mari mulţimi, El a prezentat bogăţiile harului ceresc, comorile strânse de veşnicul Tată. (…)
El îi numeşte pe aceia care vor deveni moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu El însuşi. El anunţă în mod public supuşii pe care Şi-i alege, stabilindu-le locul în slujba Sa, ca fiind una cu El. Aceia care au caracterul specificat vor împărţi cu El binecuvântările, slava şi onoarea ce I se cuvin întotdeauna. (Manuscript 118,1905)
Acela care crede că are de toate, care gândeşte că este destul de bun şi este mulţumit cu starea sa nu caută să devină părtaş al harului şi al neprihănirii lui Hristos. Mândria nu simte nicio nevoie şi, astfel, ea închide inima în faţa lui Hristos şi a infinitelor binecuvântări pe care El a venit să le dea. În inima unei asemenea persoane nu este loc pentru Isus. (…) Aceia care îşi dau seama că nu se pot mântui pe ei înşişi sau că nu sunt în stare să facă niciun lucru bun prin ei înşişi sunt cei care preţuiesc ajutorul pe care poate să-l dea Hristos. Ei sunt cei săraci în duh pe care Hristos îi numeşte fericiţi. (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 13-14)
