Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Marcu 9:24
Când Mântuitorul şi ucenicii Său coborau de pe Muntele Schimbării la Faţă, în vale îi aştepta o surpriză neplăcută. Ceilalţi ucenici se chinuiau zadarnic să vindece un băiat afectat grav de o posesiune demonică. Ei mai avuseseră de-a face cu astfel de lucruri, dar acest caz le crea necazuri serioase. Nu numai că nu erau în stare să aducă alinare micului lor pacient, dar demonii îşi băteau joc de ei. În această stare de lucruri i-a găsit Hristos.
Mântuitorul a evaluat numaidecât situaţia şi a încercat o nouă abordare. El a iniţiat o discuţie cu tatăl băiatului pentru a sublinia particularităţile cazului. Când a venit în discuţie nivelul credinţei acestuia, s-a ivit o situaţie foarte interesantă. El credea că fiul său putea să fie vindecat, dar se temea că gradul de necredinţă era încă destul de mare şi putea determina un eşec, precum se şi văzuse deja.
În această situaţie, tatăl I-a adresat Mântuitorului o cerere directă, în vederea ajutorării necredinţei sale. Din fericire, lucrurile s-au încheiat cu bine, iar fiul său a fost eliberat îndată de sub puterea demonilor.
Această vindecare scoate în evidenţă faptul că noi avem necazuri adesea nu cu lipsuri în credinţă, ci cu necredinţa. În timp ce puţina noastră credinţă ne conduce la puţine realizări, necredinţa ne face să nu putem depăşi praguri minime de intervenţie divină.
Pe măsură ce necredinţa se retrage şi se diminuează, credinţa ocupă locul rămas liber.
Succesul la un pas de tine:
Încearcă o diminuare a necredinţei, pentru a face loc credinţei eficiente.
