În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om și au scris în fața sfeșnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc.
Daniel 5:5
În demersul vieții personale pot fi momente critice în care situația poate deveni acută, cu consecințe extrem de dureroase, dacă nu chiar paroxistice. Belșațar, coregent cu tatăl său, Nabonid, urmând tiparul general al condiției celei de-a treia generații, s-a afundat în rătăcire și dezmăț, căutând senzații din ce în ce mai tari, în doze din ce mai mari, până aproape de punctul fără întoarcere. Ceea ce pentru bunicul său a fost o alienare de șapte ani, pentru nepot a devenit o demență severă permanentă.
Într-o anumită măsură, Belșațar era împins înainte de valul sinucigaș al sistemului babilonian. Imperiul ajunsese la punctul în care propria măreție se submina singură. Mândria și încrederea în sine atât a coregentului, cât și a sistemului însuși se manifesta într-o manieră în care siguranța de sine funcționa ca o atracție irezistibilă pentru generalii și pentru trupele medo-persane. Ceea ce pentru babilonieni era momentul de triumf, pentru combatanții din afara zidurilor era un indiciu sigur de vulnerabilitate și slăbiciune.
În acest context, lucrurile s-au acutizat. În sala de festivități au fost aduse vasele templului de la Ierusalim. Nimeni nu mai făcuse până atunci așa ceva. Nabucodonosor s-a mulțumit să le trateze cu un oarecare respect, doar expunându-le în colecția imperială de pradă de război, dar nepotul a considerat că ar fi distractiv să servească chiar din vasele sfinte ale evreilor băuturile la masa de protocol a curtenilor și curtezanelor.
Chiar în clipa aceea s-a declanșat dezastrul nebănuit, neașteptat, necruțător. S-a umplut paharul mâniei Dumnezeului ale cărui vase erau profanate. Situația era acută la culme. Distracția s-a transformat în panică generală, iar viteazul dezmățat era gata să facă orice concesie pentru a recăpăta controlul asupra situației. Era însă prea târziu. Lucrurile erau deja tranșate. A venit sfârșitul.
Această scenă este o mare lecție pentru credință. Acutizarea situației personale trebuie prevenită cu orice preț. Există limite care trebuie respectate. Există lucruri care trebuie evitate. Există norme care trebuie să limiteze excesul și exagerările. Câtă vreme se zice „astăzi” nu este prea târziu, dar nu înseamnă că „astăzi” se va repeta la infinit. Putem fi în siguranță autentică astăzi și mâine și în veci de veci.
Doamne, fie peste mine îndurarea Ta și nu mă lăsa pradă înstrăinării, care ar putea aduce o criză acută în viața mea. Amin!
