Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi!”
Ioan 20:21
Salutul adresat de Învățătorul ucenicilor Săi este plin de semnificație și profunzime. Inima apostolilor era plină de teamă și confuzie. Pacea oferită de Maestru era cel mai bun lucru de care aveau nevoie. El le spusese cu câteva zile mai devreme că le lasă pacea Sa, o pace diferită de pacea pe care o poate da lumea, dar cele întâmplate între timp le-a copleșit sufletul și mintea încât pe drumul spre Emaus niciunul dintre cei doi nu puteau bănui cine este Străinulacesta neinformat despre evenimentele petrecute în aceste zile în Ierusalim.
Dar când, în cele din urmă, ochii lor au fost capabili să vadă lucrurile în adevărata lor lumină, le-a dispărut orice temere sau nedumerire, odată cu dispariția Învățătorului dintre ei. Plini de curaj, au făcut drumul înapoi la Ierusalim pentru a împărtăși bucuria și pacea cu ceilalți ucenici răvășiți și descurajați. Iar pentru ca bucuria lor să fie deplină, Însuși Isus S-a arătat în mijlocul lor aducându-le cuvinte de pace și încurajare.
Repetând salutul magistral, Hristos le-a spus ucenicilor că pacea Sa nu este un bun de care ei se puteau bucura în mod egoist și retrașiîn spatele zidurilor casei în care erau adunați. Pacea era importantă pentru misiunea grea și provocatoare care îi aștepta. Aveau nevoie de pacea Sa în sufletele lor și alții aveau nevoie de pacea Sa de pe buzele lor și din faptele lor determinate de mișcarea Duhului printre ei și în sufletul lor.
Pacea Domnului este salutul de recunoaștere între membrii comunității care împărtășesc aceleași idealuri și convingeri, iar salutul acesta nu ar trebui banalizat sau transmis în mod neglijent sau, și mai rău, în mod arogant, în afara cadrului de referință. Pacea lui Hristos care întrece orice cunoștință trebuie transmisă cu dragoste și înțelepciune potențialilor viitori ucenici din orice limbă, seminție și popor.
Doamne, pacea Ta să îmi umple inima să o pot transmite și altora. Amin!
