Plângeți-vă pe voi însevă și pe copiii voștri.
Luca 23:28
În mod figurat, existența noastră umană este numită „valea plângerii și a umbrei morții”, în sensul că viața este plină de durere și amenințată permanent de asaltul nemilos al neființei. Față de această perspectivă a realității avem dreptul să ne exprimăm tristețea și neputința. Chiar și în acest caz avem nevoie de orientare spirituală. Are și plânsul morala și moralitatea lui. Putem să ne lamentăm corect sau putem folosi lamentația în mod greșit.
Cu o ultimă sforțare, Mântuitorul lumii, urcând Calvarul, a încercat să corecteze bocetul prematur al femeilor care mergeau în urma Sa. Cu siguranță că dramatismul și profunzimea durerilor Mântuitorului meritau o apreciere pe măsură, dar nimeni nu putea înțelege acest lucru. În cazul acesta de condamnare și execuție nedreaptă nu era vorba doar despre o eroare judiciară sau despre un abuz al autorității guvernamentale ori despre o administrare neglijentă a dreptății în favoarea intereselor politice, ci despre o suferință ispășitoare cu valoare globală, absolută și veșnică.
Lamentația femeilor ar fi fost deplin justificată dacă ar fi fost măcar o urmă de înțelegere profundă a dramei divine la care participau. În lipsa acestui discernământ spiritual, Isus a orientat plânsul femeilor către un obiectiv mai practic și mai apropiat de înțelegerea și nevoile lor. El dorea ca ele să se pregătească pentru distrugerea Ierusalimului și pentru drama ireversibilă pe care păcatul neluat în serios o poate produce.
În acest caz, lamentațiile noastre merită o revizuire serioasă. Este important să deplângem adevăratele motive de tristețe privind condiția personală precară în raport cu Dumnezeu și cu păcatul decât doar să ne văităm doar de urmările inevitabile ale cochetăriei cu acesta.
Doamne, îmi pare rău de lipsa mea de maturitate și înțelegere spirituală și de lipsa unui răspuns mai eficient față de harul Tău care a fost arătat. Iartă-mă și salvează-mă de mine însumi. Amin!
