„Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape!” (Isaia 55:6)
În 1946, pe 11 ianuarie Republica Albania și-a proclamat independența. Primele menționări ale poporului albanez ca etnie distinctă, datează din secolul al XV-lea, când au existat o serie de confruntări între albanezii conduși de Skanderbeg și Imperiul Otoman aflat în expansiune. Acest personaj este cea mai proeminentă figură a istoriei Albaniei și, totodată, eroul național al acestei țări și al poporului albanez. Pe numele lui real Giorgi Kastrioti, s-a născut în familia nobililului Ioan Kastrioti, lider local aflat sub suzeranitatea directă a sultanului. Încă de la o vârstă fragedă, a fost încredințat Curții Otomane drept garanție pentru eventualele acte de nesupunere ale tatălui. Educat in legile Islamului și trecut prin durele antrenamente ale elitei ienicerilor, tânărul Kastrioti se remarcă rapid în ochii sultanului, care îl ridică la rangul de general, la mai puțin de 30 de ani. Alura sa impunătoare, cu mult peste media acelor vremuri, curajul nebunesc de pe câmpul de luptă dar și victoriile sale neîntrerupt, îi determinau pe turci să îl asemene cu Alexandru Macedon și chiar să îi acorde numele acestuia sau Alexader Beg (în limba turcă Iskender beg). Cu toate că primește din partea sultanului titlul de guvernator și misiuni foarte importante, Skanderbeg dezertează de pe câmpul de luptă de la Varna în 1443 și se alătură poporului lui pe care îl conduce spre eliberare. Conjunctura istorică face ca, timp de 22 de ani, albanezii conduși de Skanderbeg să nu fie înfrânți. Până la urmă, ceea ce era evident de la început, s-a întâmplat. Imensa armată otomană a cucerit Albania, care a devenit independentă abia în 1946. La jumătatea secolului al-XV-lea, era logic și imposibil de gândit altfel, decât să te supui asupritorului otoman. Raportul de forțe era mult în defavoarea albanezilor, totuși Skanderbeg alege să părăsească măreția ce o atinsese în armata otomană și să lupte pentru o cauză pierdută dar corectă.
Cu mult înaintea lui un personaj biblic numit Moise a ales să fie de partea poporului său, renunțând la statutul de prinț. Cuvintele bibliei sunt următoarele: „Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire. Prin credință a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.” Evrei 11: 24-27
Există o onoare a demnității pe care nu o pot înlocui nici funcțiile obținute, nici carisma, nici posesiunile. De fapt acest tip de onoare te pune în situația de a renunța la cele amintite mai sus. Este onoare la care te cheamă Dumnezeu, chiar azi. Te provoc să cauți demnitatea, chiar dacă asta ar însemna să fii în tabăra perdanților lumești.
Ruben Atomei
