Evrei 11:13 u.p – 14 „… mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii.”
Din vorbă în vorbă cu câțiva prieteni de-ai mei mai în vârstă, aflu că multe persoane înainte să moară își strigă mama. Cei ce îngrijesc bolnavii în fază terminală, iau acest strigăt drept indiciu că muribundul se apropie de clipa în care va încheia socotelile din lumea aceasta.
Datorită înaintării în vârstă, unii oameni încep să nu-și mai cunoască vecinii, rudele, chiar și proprii copii: uită tot! Nu își mai cunosc casa, strada, lucrurile… În acestă fază, îngrijirea lor devine dificilă. Ori de câte ori reușesc, ei pleacă de acasă spre o direcție necunoscută. Atunci când familia le dă de urmă și sunt întrebați unde merg, declară că merg acasă. Așa cum se cuvine, cei care îi îngrijesc îi duc acasă și așteaptă ca ei să fie bucuroși că sunt acolo unde își doreau, dar nu! Aceștia se așează pe marginea patului, nu vor să se descalțe și plâng – ei vor acasă! Plâng așa cum plâng copiii, sfâșiind inima propriilor copii pe care nu mai au capacitatea să îi recunoască.
Aproape tot ceea ce au avut în viață a trecut: puterea, frumusețea, talentele, timpul, cunoștințele. Un singur lucru însă a rămas, și anume „dorul de casă”. Și nu de o casă de prin vreo țară sau de prin vreun oraș, ci „casa pe care ne-a pregătit-o Tatăl nostru ceresc”.
Ceva din acea țară și din acea casă a rămas în noi. Ceva ce nu poate fi șters nici de vreme, nici de boală. Într-o zi vom fi din nou acasă! Cu frățiorii, cu părinții și cu bunicii noștri. Atunci, chiar și cei care aici au suferit vor fi fericiți pentru că au ajuns, în sfârșit, acasă!
Ionel Indricau
