„Nu pofti mâncările lui alese, căci sunt o hrană înșelătoare.” Proverbe 23:3
Chița șorichița dădu naștere la câțiva șoricei într-un ghemotoc de hârtii și zdrențe ronțăite. De mai multe ori pe zi, cu inima strânsă, părăsea cuibușorul și pleca în căutarea hranei. De la mama ei a învățat că mâncarea trebuie muncită. Altfel nu e de bine. Ajunsă în hambar, găsi grăunțe, grămezi, grămezi. Grâu, grâu bun – hrană cât să trăiești mii și mii de ani fericit până la adânci bătrâneți. Dar mama! Ce o învățase mama?
Nu gustă nimic. Se cățără pe coada unei lopeți, ajunse pe oblonul remorcii și țup! sus în remorcă, unde găsi de lucru cât văzu cu ochii. Zeci de saci cu grâu care trebuiau cercetați, găuriți și deșărtați numaidecât! După aproape un ceas, istovită și flămândă se opri, își trase sufletul și așa în tihnă, se înfruptă cu câteva grăunțe obținute prin muncă cinstită. Și uite-așa, se trezi că puișorii ei crescuseră.
Obosită, într-o seară se întorcea de la remorca ei cu saci și găsi pe toți șoriceii ei pe afară.
„Haideți repede în casă că vă ia pisica!”
„Ce e aia o pisică? Cât e de mare? Cum o cheamă? Ce face ea? Ce mănâncă? Unde doarme? …”
În acea seară începu Chița să fie mamă adevărată. Și așa cum făcea mama ei cu ea, începu și ea să-și învețe șoriceii despre lumea de afară, cu bune și cu rele. Așa aflară ei că după pisică, pe locul doi în ierarhia pericolelor de afară, este „mâncarea nemuncită”.
„Să nu mâncați, dragii mei, mâncare de pe prag sau din mijlocul casei sau din fața galeriei pe care a săpat-o răstrăbunicul vostru! Și mai ceva! Grăunțele colorate, frumos mirositoare, nici să nu le atingeți!…” Toți ascultau cu mare interes, că doar e de viață și de moarte! Numai Chițu adormea la cursuri, căscând atunci când era cel mai important să fie atent. Și uite-așa, se trezi flăcău mare.
Cât era el de adormit, atunci când îl apuca foamea pleca să caute ceva de papă. În câțiva pași, înaintea lui, „minune de mâncare”, roșie ca focul. Nasul începu a-l atrage spre bunătățuri. I se păru că așa ceva nu mai mâncase în viața lui. Și ca nu cumva să audă frățiorii lui că el are ceva bun, o mâncă pe toată în mare grabă.
Nu a înțeles Chițu că acea mâncare era pregătită exact pe gustul lui, cu un scop precis.
Chițu s-a uscat! Și nu era o floare. Era un șoricel!
Ionel Indricău, Director Exploratori, Conferința Banat
