Câţi dintre noi nu au visat măcar o dată în viaţă să ajungă exploratori în zone exotice ale Terrei? Ei bine, România are un nume care o reprezintă cu cinste şi în acest sens.
În 1954, apărea o carte fascinantă pentru copii şi adolescenţi, care a devenit aproape instantaneu un best seller naţional. Cartea a fost îndrăgită de oameni de toate vârstele, fiind reeditată de mai multe ori, în tiraje de zeci de mii de exemplare care s-au epuizat rapid, şi chiar ecranizată. Autorul era Radu Tudoran, iar cartea se numea Toate pânzele sus! Era o carte despre călătorii şi despre prietenie, cu un căpitan, Anton Lupan, care ajungea cu goeleta Speranţa în Ţara-de-Foc, în sudul Argentinei, în căutarea prietenului său, Pierre Vaillant.
În Ţara-de-Foc, Anton Lupan şi bravul său echipaj descoperă râuri şi munţi netrecuţi pe hartă, pe care le botează cu nume româneşti (Oltişor, Clăbucet), îşi încarcă goeleta cu nisip aurifer şi civilizează populaţiile locale de indieni onas şi alcalufi, construindu-le un sat, numit tot româneşte (Lopătari).
Nu mulţi ştiu însă că eroul fictiv şi fermecător al lui Radu Tudoran pare să fi fost inspirat de un personaj real, cu mult mai pitoresc, mai spectaculos şi mai complex decât cel imaginat de romancier: Julius Popper, numit de argentinieni în 1886 „conchistadorul român al Patagoniei.”
Julius Popper – născut la 15 decembrie 1857 la Bucureşti, într-o familie de evrei stabilită în România din Polonia – este însă, din multe puncte de vedere, opus imaginii sale literare, iar memoria lui este până astăzi controversată. După studii primare şi secundare la Bucureşti, Julius Popper urmează, de la 17 ani, studii universitare extrem de variate la Paris: studii inginereşti la École naţionale des ponts et chaussées, terminate cu obţinerea unei licenţe de inginer minier, dar şi cursuri de fizică, chimie, meteorologie, geologie, geografie şi etnografie la Sorbona. Rezultatul este o vastă cultură ştiinţifică, la care trebuie adăugată stăpânirea temeinică a limbilor germană, engleză, spaniolă, portugheză, franceză şi cea parţială a limbilor italiană, latină şi greacă.
Imediat după terminarea studiilor, viaţa profesională a lui Julius Popper demarează în forţă. Îl găsim la Constantinopol, unde caută de lucru, în Egipt, unde este angajat la întreţinerea Canalului de Suez, în India, în China, în Japonia. Relatează despre călătoriile sale în corespondenţa pe care o întreţine cu Academia Română şi în 1881 revine în ţară, dornic, după proclamarea regatului României, să obţină cetăţenia românească (o avea pe cea otomană de la naştere, când România nu exista ca stat independent). Dar nefiind creştin, în conformitate cu Codul Civil al vremii (articolul 7), demersurile sale sunt respinse.
Marea aventură a vieţii sale începe însă în sudul Argentinei, în Ţara-de-Foc, teritoriu disputat cu ardoare de Argentina şi Chile datorită zăcămintelor sale aurifere. Julius Popper, a cărui notorietate era în creştere, obţine în 1885 de la guvernul argentinian mai întâi conducerea operaţiilor de identificare a zăcămintelor şi apoi concesionarea a 80 de mii de hectare, spre a le coloniza cu băştinaşi şi a organiza exploatarea aurului. În colonia pe care o înfiinţează, El Parâmo (astăzi, oraşul Rio Grande), Julius Popper construieşte case şi biserici pentru locuitorii ei (circa 2000), organizează o poliţie locală şi o mică armată proprie de mercenari, spre a se apăra de indienii băştinaşi din afara coloniei şi de alţi căutători de aur. Organizează, de asemenea, un serviciu poştal local, emiţând şi timbre. În 1888, inventează o maşină de spălare a aurului, brevetată mai târziu în mai multe ţări de pe continentul american şi în Africa de Sud. Îşi plăteşte muncitorii cu aur şi, spre a-l manipula mai uşor, fără pierderi, bate în 1889 şi o monedă proprie, numită popper – de un gram şi de cinci grame. Documentele argentiniene arată că Popper ar fi extras din colonia sa circa 600 de kg de aur.
În 1886, pleacă într-o altă expediţie de prospectări aurifere şi, aidoma personajului lui Radu Tudoran de mai târziu, dă nume româneşti râurilor şi munţilor neînregistraţi pe hărţi: râul Ureche, munţii Rosetti, Lahovary, Manu, muntele şi râul Carmen Sylva, vârful Sinaia. Întreţine o strânsă corespondenţă cu Societatea Regală de Geografie din Bucureşti, căreia îi trimite scrisori şi fotografii, iar în ziarul Românul publică în 1891 relatări impresionante despre frumuseţile naturale ale Ţării-de- Foc.
Într-una din scrisorile sale, Julius Popper mărturiseşte că nu şi-a uitat niciodată patria: „M-am născut român, sunt român şi voi muri român, deşi mă găsesc în mările antarctice.”
Oriunde ne-ar purta paşii, oricât de multe am realiza, e important ca de-a lungul călătoriei noastre prin această lume să nu uităm cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.
În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adica o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Evrei 11,13-16)
Remus Ciutan, Director Exploratori, Conferința Transilvania Sud
