„În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul, și m-a ascultat; din mijlocul locuinței morților am strigat, și mi-ai auzit glasul.” Iona 2:2
Când în sfârșit cred că tot ce e greu a trecut, atunci doar începe. Încerc să mă reculeg după o naștere mult prea devreme, în care pierdusem unul din gemeni, iar celălalt încă nu e stabilizat. Epuizată și fără vlagă încerc să lupt, dar cad în inconștiență pentru o vreme, reabilitată doar ca să continui zilele de coșmar.
– Doamne nu îmi mai simt partea stângă a corpului!
– Doamne nu mai pot să văd!
– Doamne nu mai pot să articulez cuvinte!
– Ce e cu mine, o să îmi mai revin?
Toate sunt strigăte disperate a unui suflet învins.
Ajung după multe investigații în alt spital, unde după o nouă criză sunt programată la operație. Mă trezesc doar să constat că viața a fost doar pană aici. Aud doctorul ca prin vis:
– Voi încerca doar pentru că într-un spital e o mogâldeață tocmai născută și acasă un pui de om de doar 4 ani ce o așteaptă. Șansele bat spre cota zero. Nu am nici cea mai mică garanție. Dacă va ieși vie, va fi doar o minune. Sângele invadase toată emisfera dreaptă a creierului.
În acel moment lumea mi s-a părut complet diferită. Totul în minte se învârtea ca într-un carusel: toată viața mea în acele câteva secunde. Câte am făcut sau nu am făcut, am pierdut sau am câștigat? Oare bătălia e pierdută sau câștigată? Nu somnul era apăsător, ci gândul că în urmă va rămâne ceva neterminat, nedesăvârșit. Apoi două comori în mâna cui? Cum vor trăi ei, cum vor răzbi singuri? Și după lupta în rugă, doar între mine și Tatăl, acolo în sala de urgențe un gând câștigă:
– Doamne, dar sunt ai Tăi, așa că nu fac altceva decât să îi las în mâna Ta, pe ei și pe mine.
Ca dintr-un somn adânc mă trezesc. E atâta lumină! Și aud din nou vocea ca prin vis:
– E o minune, a reușit, sigur are pe Cineva sus ce o iubește mult.
Azi privesc în urmă și nu pot să uit, cadoul rămas e mereu prezent pe trupul meu (28 de agrafe pe scalp) nu mă lasă să uit, de fapt sunt ca o coroană ce îmi amintește mereu că Cineva mă iubește și îmi ascultă ruga mereu.
Și tu exploratorule nu uita ești la fel de iubit și prețuit de Tata.
Cristina Pop, Ghid – Conferința Banat
