„Aruncă-ți pâinea pe ape și, după multă vreme, o vei găsi iarăși!” Eclesiastul 11:1
Demult, în pădurea seculară Stejărești, de pe malul lacului Adâncuța, trăiau în pace și armonie trei familii: familia Cerbescu, familia Mistrețescu și numeroasa familie Veverițescu.
Toamna, pădurea se îmbrăca cu haine cam țipătoare la vedere: roșu, galben, portocaliu, iar familia Corbescu râdea, trecând pe deasupra. Cele trei familii, în schimb, sărbătoreau marea recoltă de ghindă, jir și castane. Sărbătoarea Recunoștinței îi bucura nespus pe cei mici cu jocurile de artificii ale frunzelor căzătoare, pe când mămicile îi atenționau să termine desertul copios.
Familiile Cerbescu și Mistrețescu, din motive economice, au hotărât că cea mai sigură cămară pentru iarnă ar fi propria burtică. Familia Veverițescu, în schimb, a hotărât că viitorul ar fi mai sigur dacă și-ar strânge rezervele sub pământ. În timpul iernii pot apărea familii nevoiașe cu care ar putea să împartă din hrană. Familiile Cerbescu și Mistrețescu au râs, zicând că un animal atât de mic nu poate ajuta pe nimeni din pădure.
Veverițeștii s-au ținut de planurile lor, acompaniați de hohotele celorlalte animale, însă nu a trecut mult timp și au uitat locurile unde au depozitat hrana. Și pentru că un necaz nu vine niciodată singur, gerul din iarna aceea i-a împins pe săteni să taie pădurea. Toate animalele au intrat în panică și s-au ascuns printre trestii, plângând. La sosirea primăverii, ploaia a trezit cămările Veverițeștilor și o pădure tânără și veselă a pornit să crească. Veverițeștii râdeau și au înțeles că bunătatea va hrăni mult mai multe familii decât și-au imaginat. Celelalte animale plângeau de bucurie.
Mai bine să greșim în a face prea mult bine decât să nu-l facem deloc. Nici un cuvânt sau faptă bună nu se va întoarce la noi fără rod însutit!
Tristan Dumitru, Ghid Asistent – Conferința Banat
