„Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului și impotriva ta. ” Luca 15:18
Trenul de provincie se străduia din greu să străbată munții. Bătrâna locomotivă gâfâia ostenindu-se să îi ducă pe călători la destinație. Într-un compartiment se aflau doi barbați. Cel mai tânăr părea a fi cu totul nefericit. Tovarășul lui de călătorie îl privi gânditor și în cele din urmă îl întrebă: „Ce neliniște te apasă fiule?”. Tânărul care părea așa de neliniștit și de răscolit începu să povesteasca, cu durere în glas, revărsându-și preaplinul inimii în cuvinte. „Am stat ani buni în închisoare…Azi dimineața am fost eliberat iar acum merg spre casă. Ah, ce ocară am adus părinților mei și câtă suferință…Am fost un copil rău, am nesocotit toate îndemnurile primite, iar anturajul ales m-a târât adânc în mocirlă. Am sperat, în zadar, că mă vor vizita la închisoare. Nu le-o iau în nume de rău. Eu sunt cel care le-a nesocotit iubirea. Cu câteva zile înainte de a fi eliberat le-am trimis o scrisoare în care le-am propus să îmi dea un semn prin care să înțeleg că m-au iertat. Dacă m-au iertat și vor sa ma primească acasă, să agațe un ștergar alb în mărul dinspre linia ferată. ” Curând, trenul avea să treacă peste un pod mic, de pe care se putea zări mărul, însă neliniștea tânărului deveni atât de mare încât acesta, își ascunse fața. Tovarășul de călătorie schimbă imediat locul cu tânarul agitat și îi promise că va fi atent la mărul cu pricina. Îndată ce-l zări, puse mâna pe umărul tânărului și începu să strige: „Privesțe…nu văd numai un ștergar alb, ci tot pomul este acoperit de ștergare albe. Ai fost iertat, ei te așteaptă. ” Dragul meu cititor, nu uita niciodată, oricât de departe te-ar purta pașii în lumea acesta, Tatăl ceresc te așteaptă cu brațele deschise, cu inima plină de dragoste și iertare, să te întorci acasă.
Ionela Pirgaru, Ghid – Conferința Moldova
