Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!
Matei 23:24
În 1856, Jefferson Davis, pe atunci Secretar de Război sub preşedinţia lui Franklin Pierce, a convins Congresul să aducă niște cămile în ţară. El a obţinut 30.000 de dolari ca să cumpere cămilele care să fie folosite de armată în deşerturile din Vest.
A fost nevoie de trei luni pentru aducerea cămilelor din Egipt în Texas. Au fost aduşi şi şase arabi şi un turc, pentru a asista proiectul. Arabii trebuia să instruiască soldaţii, dar ei nu ştiau nimic despre cămile. Turcul era angajat ca veterinar, ca să menţină animalele sănătoase. Din nefericire, cura lui pentru toate afecţiunile era să gâdile nasul cămilei bolnave cu coada unui cameleon.
Nu mai e nevoie să spunem că, în ciuda susţinerii entuziaste, primele cămile au fost şi ultimele. Eşecul nu s-a datorat cămilelor. Ele puteau să ducă poveri de două ori mai grele decât cele duse de catâri, erau mai rapide decât aceştia şi se adaptau cu uşurinţă la altitudini mari şi temperaturi reci. Se spera că ele vor duce, în cele din urmă, poşta în toate regiunile Statelor Unite.
Eşecul proiectului cămilelor s-a datorat îngrijitorilor de catâri, care trebuia să aibă grijă de ele. Cămilele trebuie tratate cu respect, altfel se răzbună. Îngrijitorii de catâri erau obişnuiţi să-şi bată animalele ca să le facă să asculte şi au refuzat să trateze diferit cămilele. Când erau bătute, cămilele nu numai că refuzau să lucreze, dar scuipau spre îngrijitori bucăți de hrană urât mirositoare şi chiar îi muşcau serios de braţe. Pe lângă refuzul cămilelor de a se supune cruzimilor oamenilor, mai era şi faptul că înfricoşau caii, care fugeau de ele, până când s-au obişnuit cu noul animal. Astfel, cămilele au fost alungate de pe străzile publice. Puţin câte puţin, animalele care păreau atât de promiţătoare au fost lăsate să „scape” în deşert, unde şi-au trăit viaţa.
Cei care au încercat să înfiinţeze trupele de cămile şi cei care s-au opus acestui lucru, au avut, până la urmă, destulă bătaie de cap, care ar fi putut fi evitată dacă de la început ar fi avut mai multă chibzuinţă. La fel este şi cu oamenii. Ne lansăm înainte în proiecte despre care unii ne spun că sunt bune, dar nu ne-am luat timp să ne gândim la toate consecinţele.
