Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.
Psalmul 23:4
Valea Morţii şi-a primit numele de la căldura ei extremă şi lipsa de apă. Cea mai înaltă temperatură înregistrată în mod oficial vreodată în emisfera vestică, 56,6 grade Celsius, a fost înregistrată într-o aridă zi de vară, în Valea Morţii. Mi s-a spus că, în medie, temperatura zilei depășește 48 de grade Celsius.
Indienii au numit Valea Morţii „Tomesha”, ceea ce înseamnă „pământ roşu”. Ei foloseau lutul de un roşu aprins care se găsea aici, ca să producă vopsea de război pentru corpurile lor. Pionierii au numit-o Valea Morţii pentru că ei credeau că nu putea întreţine viaţa. Dar, deşi ploaia anuală în vale e de mai puţin de 5 cm, surprinzător de multă viaţă se găseşte acolo.
Cu excepţia câtorva cântători, care au lăsat ca descendenţii măgarilor lor să rătăcească sălbatici şi liberi, coloniştii timpurii au evitat valea. În 1933, aceasta a fost declarată monument naţional.
În vale se află vulpi, lincși şi animale mai mici, precum şi bufniţe, șoimi şi alte păsări. Există chiar şi gropi de apă – multe dintre ele destul de sărate – care conţin peşti. Vechii prospectori au numit „sardine de deşert” peştii mici, care trăiesc în gropile cu apă de trei ori mai sărată decât apa din ocean. Aceşti peşti sunt pe lista de specii pe cale de dispariţie.
După ploaie, Valea Morţii poate izbucni într-o vâlvătaie de viaţă a plantelor, atât de caracteristică deşertului. Acolo cresc mai mult de şase sute de feluri de plante. Apa este atât de rară încât unele plante pot înflori, pierde petalele şi forma seminţe într-o singură zi, când plouă.
Chiar şi în Valea Morţii există speranţă de viaţă, şi aceste speranţe sunt realizate când vine ploaia. La fel şi-n valea umbrei morţii, unde cu toţii trebuie să mergem câteodată, cel care se încrede în Dumnezeu poate avea speranţă. Căci el ştie că Păstorul cel Bun este aproape de el, chiar şi în abisul cel mai întunecat.
