Se ajută unul pe altul şi fiecare spune fratelui său: „Fii cu inimă”.
Isaia 41:6
Boarea (Rodhaeus amarus) este un peşte de 7 cm lungime din apele curgătoare dulci din Europa. Numele ştiinţific îi vine de la gustul amar al cărnii lui. Este în mod normal un peşte colorat foarte şters, dar, în timpul sezonului împerecherii, capătă aproape orice culoare a curcubeului şi devine, probabil, cel mai frumos peşte din apele europene.
Dar ceea ce este cel mai interesant la el este metoda acestui peşte de a avea grijă de puii lui. Ouăle depuse de femelă nu se maturizează dacă nu sunt depuse în tubul de respirat al unei scoici de râu sau de baltă. Acest tub aduce în mod constant apă împrospătată cu destul oxigen, pentru că scoica respiră prin el. Acolo, icrele sunt hrănite şi protejate cam o lună, după care peştişorii ies din ouă şi înoată afară, ca să se alăture altor peşti.
În timp ce ouăle ocupă tubul, nu par să necăjească scoica. Ele nu au nevoie de altceva decât de apă rece şi proaspătă şi de siguranţa cochiliei scoicii.
Dar scoica nu rămâne nerăsplătită pentru că a oferit adăpost şi apă proaspătă micilor boare. Se întâmplă că puii scoicii trebuie să găsească un peşte de care să se ataşeze înainte de a se maturiza. Şi exact în momentul în care boarea îşi depune ouăle în tubul de respirat al scoicii, scoica dă drumul puilor. Ei ies în apa din jur şi găsesc boarea chiar acolo. Tinerele scoici se ataşează de pielea boarei şi peştele formează un înveliş protector pentru ele. După ce se hrănesc cu fluidele din corpul peştelui timp de trei luni, scoicile cad pe fundul râului.
Atât textul nostru cât şi povestirea de astăzi vorbesc despre colaborare. Ele ilustrează o evidenţă cu care ne întâlnim mereu şi mereu în natură.
Aceasta spune că nimic nu trăieşte pentru sine; fiecare este dependent de celălalt. Când uităm acest adevăr, uităm o lege de bază a vieţii şi suntem în pericol de a ieşi complet din armonia universului.
