Dau peste întuneric în mijlocul zilei, bâjbâie ziua în amiaza mare ca noaptea.
lov 5:14
Cârtiţele trăiesc în întuneric atât de mult încât şi-au pierdut cea mai mare parte din acuitatea vizuală. Ele văd atât de slab încât abia pot să facă distincţie între lumina strălucitoare şi întuneric. Dar pentru a compensa lipsa capacităţii vizuale, ele au capacităţi sporite de a mirosi şi a auzi.
Ele sunt foarte sensibile la vibraţiile pe pământ şi au peri lungi la capătul nasului, care le spun când sunt la capătul tunelului lor şi cât de departe sunt de obiectele de care s-ar putea împiedica. Cârtiţele au picioarele din faţă mari şi puternice, pe care le folosesc pentru a săpa solul, în căutarea hranei. Într-un sol bun, cârtiţele sunt capabile să sape între 3,5 m şi 4,5 m de tunel pe oră şi 75 până la 100 m în 24 de ore. Aşa că, deşi s-ar putea să nu vezi niciodată o cârtiţă, poţi să observi dovada existenţei ei, în mușuroaiele de pământ care apar peste noapte în grădini şi pe pajişti.
Daunele cauzate de cârtiţe sunt minime, în afara faptului că mușuroaiele lor nu arată prea atractiv pe pajişti. Din moment ce cele mai multe specii de cârtiţă mănâncă o cantitate de insecte dăunătoare mai mare decât propria lor greutate, în fiecare zi, daunele mărunte pe care le fac pajiștilor, rădăcinilor plantelor şi bulbilor sunt de importanţă minoră. Aşa că, deşi cârtiţele nu sunt nişte vietăţi prea populare, ele fac, de fapt, foarte mult bine, în drumul lor subteran.
Există mulţi oameni care sunt cârtiţe spirituale, bâjbâind în întuneric, când n-ar trebui. Dumnezeu nu a intenţionat ca omul să rămână în întuneric, ci în strălucirea glorioasă a dragostei şi adevărului Său. Isus ne spune cum toţi oamenii pot umbla în lumină. „Eu sunt Lumina lumii”, a spus Isus odată, „cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Când oamenii Îi întorc spatele, se afundă în întuneric. Iar întunericul conduce, în cele din urmă, la moarte veşnică.
