Luați seama dar, la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.
Fapte 20:28
Atunci când regina furnicilor cade pe pământ după zborul ei nupțial, începe o viață de dăruire devotată care este rareori egalată. Mai întâi ea renunță la aripi. Nu va mai zbura niciodată, iar mușchii de zbor vor fi necesari ca hrană, pentru că nu va primi mâncare timp de mai multe luni. Ea trebuie să trăiască și să hrănească primul ei pui din rezervele corpului ei.
După ce își pierde aripile, regina sapă o ascunzătoare. Nu-și poate permite să sape mai mult decât strictul necesar pentru a fi ferită de privirile posibililor prădători. Regina furnică lărgește capătul ascunzătorii pentru a crea o cameră mai mică și apoi sigilează ieșirea, încarcerându-se sub pământ. Ea nu mai poate să facă rost de mâncare, așa că încetează să mai mănânce.
Acum regina așteaptă ca organismul ei să producă ouăle. La început vor fi numai câteva – dacă ar face mai multe, ar suprasolicita rezervele și ar muri. Când ouăle eclozează, regina hrănește larvele prin propria ei gură cu o substanță secretată în propriul ei corp. Pe măsură ce tinerele furnici cresc, ele au nevoie de tot mai multă hrană. Regina își hrănește puii cu ultimele sale rezerve. Însă singura ei șansă de supraviețuire este de a se asigura că micuțele furnici vor ajunge mari, iar atunci ele o vor hrăni pe tot restul vieții ei, punându-i mâncare în gură. Este uimitor că aceste prime furnici pot să ajungă în stare de pupă mult mai rapid decât ajung furnicile în mod normal. Dacă nu s-ar întâmpla așa, nevoia lor de hrană ar face ca regina să moară de foame.
În sfârșit, tinerele furnici ies din gogoșile lor și încep imediat să îngrijească regina epuizată, care a dăruit și ultimul dram de energie și rezerve nutritive pentru ele. Fără ea, ele nu ar exista, iar acum, fără ele, ea nu ar putea trăi.
