Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi. 2 Corinteni 5:17
Bunicul meu avea deja peste 80 de ani când m-am născut. Cele mai dragi amintiri cu el sunt legate ce scaunul lui galben. Îi plăcea să stea şi să se legene în el. Mi se părea cel mai minunat lucru – pentru că se şi învârtea. Mă simţeam foarte iubită şi specială când stăteam cu bunicul în acest scaun galben. Jocul meu preferat era să alerg în jurul lui, în timp ce bunicul încerca si mă prindă. Ne făcea pe amândoi să chicotim şi să râdem.
Pe când aveam trei ani, bunicul a murit. A fost o perioadă tristă şi derutantă pentru mine. Îmi amintesc că deseori stăteam în scaunul lui şi mă tot învârteam. M-am asigurat că mama va păstra scaunul vechi. De fiecare dată când ne mutam mă întreba dacă putea să se descotorosească de vechitură, dar eu nu o lăsam. Amintirile mele cu bunicul erau prea preţioase ca să renunţ la ele. Scaunul nu valora mult, dar valoarea sentimentală era fără preţ. Într-o viaţă plină de haos şi de schimbare, scaunul bunicului m-a ancorat în ceva solid şi bun.
În cele din urmă am lăsat-o pe mama să arunce scaunul, după ce am absolvit facultatea şi am decis să ne mutăm înapoi acasă, în Vest. Vechiul scaun galben nu mai era frumos şi începuse să devină incomod, după ani de uzură.
Cât de des ţinem prea mult la anumite lucruri, datorită valorii sentimentale sau doar datorită faptului că este mai uşor să le păstrăm, pentru că ne este mai comod! Are această întâmplare o paralelă spirituală? Aşa facem şi noi cu Dumnezeu? Păstrăm păcatele confortabile, păcatele familiare şi vechi, în loc să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne schimbe inimile şi să arunce păcatele în cel mai adânc ocean? Unde ne ancorăm inimile? Ai cumva un vechi scaun galben în inima ta? Ai cumva un vechi scaun galben în viaţă, de care trebuie să te descotoroseşti?
Dragă Tată, Te rog, vino în inimile noastre, biruieşte natura noastră păcătoasă şi umple-ne cu amintiri ale grijii şi dragostei Tale!
Wanda L Davis
