La Tine îmi ridic ochii, la Tine, care locuieşti în ceruri. Psalmii 123:1
În această dimineaţă am făcut jogging pe o ploaie uşoară şi măruntă. Nu, nu aş fi alergat afară, dacă ar fi fost să plouă cu găleata – nu-mi place să-mi ud încălţămintea sport. Părea mai degrabă o ceaţă groasă şi foarte revigorantă. Plouase toată noaptea, iar aerul era proaspăt, mirosind a brad. Dimineaţa era liniştită, aşa că nu eram afară decât eu şi întinderea vastă de nori negri răspândiţi pe cerul de deasupra mea, cu o geană de lumină înspre răsărit.
Mi-am ridicat faţa spre cer şi brusc a trebuit să zâmbesc. Mi-am adus aminte că, încă de pe vremea când aveam şase ani, mama îmi zicea să-mi ridic faţa spre cer când plouă, fiindcă ploaia îţi face faţa frumoasă. Mă rog, aşa zicea ea. Eu am crezut-o însă şi, conştiincioasă, îmi ţineam faţa în ploaie ori de cât ori aveam ocazia. Şi acum fac la fel, după 30 şi ceva de ani. Şi, nu numai atât, dar îi învăţ pe copiii mei să facă acelaşi lucru.
A devenit un fel de tradiţie de familie – ceva ce facem când plouă şi suntem afară. E ceva transmis de la o generaţie la alta. Ceea ce e posibil să fi început ca un simplu moment de inspiraţie a unei mame a ajuns să devină o amintire minunată de-o viaţă şi o sursă de încurajare.
Faptul de a le insufla copiilor încurajare le reaminteşte de iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu, chiar şi în faţa furtunilor intempestive pe care categoric le vor întâlni în cale. Deşi încă nu agreez zilele ploioase, când acestea vin totuşi, îmi aduc aminte de mama şi zâmbesc. Ies în ploaie şi îmi îndrept faţa în sus, încurajându-i şi pe băieţii mei să facă la fel.
Nu lua în seamă norii negri, ci ţine-ţi faţa în ploaie! Transformă presupusele obstacole în şanse! îndreaptă-ţi faţa spre cer – ploaia o va face frumoasă. Să plouă, de ce nu?
Oh, Doamne, îmi ridic ochii spre Tine şi inima mi-e plină de laudă! Tu trimiţi ploaia şi pictezi pe cer curcubeie. Ajută-mă să-i învăţ pe copii să-şi ţină ochii aţintiţi spre Tine – fie ploaie, fie senin!
Thandi Klingbeil
