Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit şi nu-Şi ascunde Faţa de el, ci îl ascultă când strigă către El. Psalmii 22:24
Eram destul de mică în momentul când mama a aflat că soţul ei o abuzase pe sora mea mai mare, care era adoptată. Imediat ce a aflat, şi-a făcut bagajele şi, cu mine aşezată în remorcă, a fugit de la el. Acest lucru se întâmpla prin anii 1970 sau la începutul anilor 1980, când nimeni nu vorbea despre aceste abuzuri şi nici nu existau semnele pe care le cunoaştem atât de bine astăzi.
A fost un timp extrem de sfâşietor din punct de vedere emoţional pentru amândouă. Pentru primele câteva luni, mama a găsit o locuinţă pentru noi într-un mic camping de rulote. Tot ce aveam pe numele nostru era o maşină şi câteva catrafuse. Pentru mama nu avea importanţă unde locuiam sau de unde ne procuram următoarea masă – tot ce conta pentru ea era să mă ţină departe de un om care m-ar putea răni. Au fost chiar câteva ocazii în care amândouă am ajuns în spital. Eu sufeream des de crize de astm sau de pneumonie. Mama avea migrene îngrozitoare şi a contractat diferiţi viruşi. Cred că cel mai important motiv pentru care eram atât de bolnave era stresul emoţional şi efectele acestuia asupra corpurilor noastre.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, mama a reuşit să găsească un apartament unde să locuim şi unde fiecare puteam avea propria cameră. La şapte ani, aveam o relaţie personală cu Isus şi am acceptat cu recunoştinţă alinarea pe care mi-o oferea. Discutam adesea despre durerea prin care vedeam că trece mama şi făceam tot ce puteam pentru a-i oferi alinare. Din nefericire, din cauza stigmatului pe care l-am îndurat şi a bârfelor constante, mama a renunţat la biserică. Pe măsură ce timpul trecea, ea asculta predici şi mă încuraja în credinţa mea continuă că Dumnezeu Se îngrijea de noi. În ciuda durerii şi a furiei noastre, braţele Lui au fost întotdeauna acolo ca să ne consoleze.
Este incredibil de dificil să faci parte dintr-o familie cu un singur părinte, dar niciodată să nu subestimezi puterea unui părinte. Niciodată nu m-am îndoit de dragostea mamei mele – chiar în cea mai adâncă agonie, în toţi acei ani grei, iubirea ei şi braţele pline de alinare ale lui Dumnezeu au vegheat asupra mea.
Scumpule Părinte, te rog, continuă să-i ai în grijă pe aceia dintre noi care trec prin suferinţă şifă-ne să simţim consolarea braţelor Tale puternice!
Wanda L. Davis
