Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea. Proverbele 22:6
Will Rogers, unul dintre teologii mei preferaţi, a spus odată: „Practic nu este nimic rău la noi toţi, cu excepţia faptului că suntem egoişti.” Nu ni se aplică mie şi ţie, bineînţeles, dar ai observat că se aplică, cu siguranţă, multora? Inclusiv copiilor noştri. Bine, nu chiar copiilor noştri, dar majorităţii copiilor vecinilor.
Adevărul este că ne-am născut cu toţii plângând pentru a ni se împlini nevoile şi, în cazul în care nu se întâmplă ceva care să atenueze această mentalitate, cel mai probabil ea va intra cu noi în mormânt. Iar acel lucru care „atenuează” această mentalitate se numeşte părinţi. Iar strategia folosită de părinţii iubitori începe să fie pusă în practică în jurul vârstei de doi ani a copilului. Termenul tehnic pentru acest lucru este „responsabilităţi casnice”. Doreşti ca odraslele tale să înveţe respectul şi să aibă maniere? De aici începe totul.
Nu sunt un fanatic în privinţa unora dintre problemele parentale, dar ajung pe aproape când vine vorba de sarcinile casnice. Începând undeva între a doua şi a treia aniversare, micul muşcător de gleznă – după cum spunea Kevin Leman – trebuie să aibă parte de o conştientizare crescândă a faptului că viaţa nu mai este o plimbare de voie. El face parte dintr-o familie, iar a face parte din orice înseamnă a contribui la purtarea greutăţilor. Să îţi fie clar, copiii nu se trezesc pur şi simplu într-o dimineaţă şi spun: „Hei, mami, m-am prins!” Li se imprimă progresiv ideea de contribuţie personală, pe măsură ce îşi văd lista cu sarcini de îndeplinit pe uşa frigiderului, pe măsură ce observă că mama şi tata se ajută unul pe altul, iar la rândul lor pe alţii, fiind astfel antrenaţi să caute moduri prin care să-i ajute pe ceilalţi. Durează ceva să scoţi egoismul din inima unui om. Nici eu, nici tu nu am deprins aceste lucruri de la vârsta de trei ani. Dar le punem în practică înaintea ochilor lor şi îi convingem. Ţine şi de învăţare, şi de înţelegere.
Ai văzut reclama de la televizor în care un antrenor de fotbal intră într-un motel împreună cu un grup de jucători din şcoala gimnazială? Fiecare elev îşi cară propriul băgăjel, iar antrenorul cară toate echipamentele sportive. Poate că meciul de fotbal îl vor câştiga, dar despre viaţă nu au învăţat nimic. Dacă aş fi fost eu directorul, aş fi avut o discuţie cu antrenorul; acesta pierde din vedere chestiunile importante.
Tată, ajută-mă să arăt, prin exemplul meu, bucuria găsită în îndeplinirea părţii mele de responsabilităţi, uşurând astfel greutăţile purtate de ceilalţi!
Don Jacobsen
