După trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Luca 2:46
„Copilul ăsta s-a născut punând întrebări”, i-am spus soţului meu oftând. Tocmai răspunsesem unui alt set de întrebări creative ale băiatului nostru de şapte ani, Donnie. Ne întrebam dacă nu cumva era ceva mai mult decât un gânditor creativ pornit să ne exaspereze. „Nu” şi „de ce?” fuseseră primele lui cuvinte, care au urmat rapid după „mama” şi „tata”. De cele mai multe ori, întrebările lui erau o încercare de a acumula cunoştinţe.
Într-o zi de iarnă, Donnie era pe scaun la dentist pentru primul lui detartraj. Stăteam în sala de aşteptare şi ascultam cum o bombardează cu întrebări pe tehniciană. Medicul stomatolog coordonator ne era prieten apropiat şi, la scurt timp, a ieşit zâmbind:
– Îi testează cunoştinţele lui Kristie, nu glumă! a zis el râzând. Lasă-l în pace! îşi face doar treaba, a adăugat el, văzându-mă pornită să îl opresc pe Donnie.
Treaba? Da, întrebările i-au ajutat dintotdeauna pe copii să înveţe şi să acumuleze cunoştinţe, dar niciodată nu am considerat acest lucru ca fiind „treaba lor”.
Au fost şi întrebări grele de-a lungul timpului, câteva care nu puteau fi soluţionate din cauză că răspunsurile nu erau adecvate vârstei lui. Într-o zi, în timp ce făceam curăţenie, a apărut una dintre aceste întrebări. M-am rugat în linişte, cerând un răspuns adecvat. M-am oprit din curăţenie şi l-am chemat pe Donnie la mine.
– Poţi, te rog, să împingi pianul puţin ca să pot aspira sub el?
– E prea greu pentru mine, mami!
– Ştiu, dragă! Uneori şi răspunsurile la anumite întrebări sunt prea grele ca noi să le înţelegem. Trebuie să aşteptăm până când suntem mai mari. Apoi răspunsurile vor avea sens.
Şi ochii lui căprui s-au luminat de înţelegere. Întrebările nu s-au terminat niciodată. Dar nici învăţătura.
Te rog, dă-ne răbdarea de care avem nevoie, Doamne, pentru a ne învăţa copiii preţioşi despre lume şi despre Tine!
Kimberley Tagert-Paul
