Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. 1 Ioan 3:1
Eram ocupată. Nu aveam nevoie de întreruperi. Plouase toată ziua şi în sfârşit îmi permiteam să îi trimit pe copii afară la joacă. M-am concentrat asupra planului de lecţii pentru ziua următoare. Soneria de la intrare a început să sune.
Eram hotărâtă să ignor sunetul, aşa că am continuat să scriu. Soneria a cântat din nou. Am continuat să scriu. Aveam foarte multe de făcut şi bănuiam că sunt copiii care se jucau. Nimeni nu sună la uşă aşa de mult.
Soneria a mai cântat de două ori într-o succesiune rapidă.
Of, eram deranjată! Am pornit spre uşă, pregătită să îi fac pe copii să înţeleagă că eram ocupată cu lucruri urgente, pregătită să le reamintesc că purtarea lor este necuviincioasă.
Dar, în prag, un mănunchi de flori – fără tulpină, rupte, întinse într-o jalnică şi frumoasă grămăjoară. Dintr-odată, nimic din ceea ce făceam nu mai era aşa de important. Şi nimic nu era mai frumos. Am adunat grămăjoara neasortată de flori culese în apogeul frumuseţii lor. Le-am adus înăuntru şi le-am aşezat cu grijă pe masă, zâmbind în tot acest timp.
Am mers înapoi la uşă şi am strigat:, „Vă mulţumesc!” şi am pornit să-mi găsesc micile binecuvântări chicotitoare, care se ascundeau după colţ, aşteptând să vadă ce va zice mami, aşteptând să-mi reamintească de priorităţi.
Preţiosul meu Tată, Îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti pe mine, unul dintre copiii Tăi, chiar şi atunci când sunt ocupată! îţi mulţumesc pentru binecuvântă-rile pe care mi le-ai oferit! Ajută-mă să-mi prioritizez corect timpul! Ajută-mă să împărtăşesc dragostea Ta în aşa fel încât ceilalţi să ştie că sunt importanţi, valoroşi şi iubiţi în mod necondiţionat – de mine şi de Tine!
Carol Bovee
