Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu. Dumnezeu este stânca mea la care îmi găsesc adăpost. 2 Samuel 22:2,3
Acum mulţi ani în urmă, o fetiţă superbă de cinci ani, pe nume Tasha, a venit să locuiască acasă la noi. Fusese luată din familia ei pentru că acolo nu era în siguranţă. Tasha era plină de viaţă, dar în acelaşi timp măcinată de nişte poveri grele. Ai observat vreodată cum Dumnezeu îţi trimite oameni care au nevoie de tine la fel de mult cât şi tu ai nevoie de ei?
Primii cinci ani din viaţa ei, Tasha i-a petrecut într-un mediu urban, înconjurată de oameni care beau mult prea mult, consumau droguri şi aveau un comportament abuziv. Ea era obişnuită cu viaţa pe străzi când a ajuns la noi şi a simţit, pentru prima dată, cum e să trăiască într-o familie în care oamenii se iubeau. A fost greu la început, deoarece suferea de sindromul alcoolismului fetal. Din fericire, avea o formă uşoară, ceea ce însemna că putea avea o viaţă funcţională, dar lucrurile care nouă ne păreau foarte simple erau greu de înţeles pentru ea.
De exemplu, o dată am făcut o excursie pe malul unui lac şi ne plimbam pe plajă. Unele zone erau pietroase, iar altele erau noroioase. Mergeam cu toţii agale, iar Tasha ne urma şi ea, când am auzit-o ţipând de frică din toţi plămânii. Ne-am întors să o ajutăm şi i-am spus că, dacă păşea pe pietricele, va fi bine. Înaintând, am auzit-o ţipând din nou şi am întrebat-o: „Ştii care sunt pietricelele?” Am descoperit că nu avea nicio idee ce înseamnă „pietriş”. Noi crezuserăm că pricepuse la ce ne refeream, dar era dincolo de capacitatea ei de a înţelege în acel moment. Imediat ce i-am arătat diferenţa, lăsând-o să simtă textura pietrei şi a noroiului şi arătându-i cum să-şi menţină picioarele pe pietre, totul a fost bine şi a putut să se bucure mai departe de acea zi.
Tasha îmi aminteşte de mine. Pe măsură ce navighez pe drumul vieţii, mă panichez adesea şi îngheţ, nefiind sigură unde să-mi plasez picioarele. Atunci e momentul să-mi amintesc să păşesc prin credinţă, căutând să-mi aşez picioarele pe Stâncă. Dacă fac astfel, pot merge cu încredere – fără nicio teamă şi plină de curaj.
Îţi mulţumesc, Tată, pentru că eşti Stânca şi mântuirea noastră! Dacă suntem ancoraţi în Tine, suntem în siguranţă!
Wanda L. Davis
