Să nu vă părăsiţi încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! – Evrei 10:35
Pasajul de astăzi îi încurajează pe ucenici să nu-şi piardă încrederea. În acest sens, autorul foloseşte verbul apobalo, împrumutat din domeniul militar şi folosit când un soldat îşi pierdea sau îşi scăpa scutul în timpul luptei. Când un soldat ajungea descurajat pe câmpul de luptă, putea avea una dintre cele mai lipsite de demnitate reacţii: să-şi arunce scutul ca să se elibereze de povara echipamentului şi să o rupă la fugă. Mai târziu avea să-şi informeze superiorul că „şi-a pierdut” scutul. Acest tip de reacţie demonstra o mare laşitate şi un asemenea om nu mai avea voie să participe la ceremoniile care sărbătoreau victoria armatei.
A nu-ţi pierde speranţa înseamnă păstrarea curajului, a cutezanţei şi a dinamismului ce caracterizează un bun luptător. Nu este surprinzătoare folosirea unui asemenea limbaj, din moment ce scrisoarea este adresată celei de a doua generaţii de ucenici iudeo-creştini, care au trăit după persecuţia lui Nero şi înaintea persecuţiei lui Domiţian. Erau vremuri tensionate deşi creştinii nu mai erau persecutaţi în momentul respectiv; părinţii lor suferiseră persecuţia, iar ei se îndreptau din nou spre ea (Evrei 12:4).
Adevărul este că, atunci când adversităţile şi asprimile luptei sunt extreme, nu putem face nimic cu de la noi putere. Nu este de mirare că, în momentele de pericol sau ameninţare, reacţia naturală este coordonată de sistemul nervos autonom, care acţionează independent de voinţă. Se ştie că unii soldaţi de pe câmpul de luptă mor de frică la propriu. Acest lucru este cauzat de un mecanism biologic numit „reacţie parasimpatică de recul”. În condiţii normale de alarmă, sistemul nervos simpatic ne avertizează de potenţialul pericol printr-o serie de reacţii – printre altele, palpitaţii, transpiraţie, dilatarea căilor respiratorii, dilatarea vaselor de sânge, întărirea muşchilor. Reacţionând la o asemenea situaţie, sistemul nervos parasimpatic coordonează reducerea efectelor de mai sus ale şocului natural şi normalizează cât mai bine lucrurile. Dar, când alarma este extremă (cum ar fi teama de moarte într-o bătălie), sistemul parasimpatic poate determina un stop cardiac şi sfârşitul vieţii.
În timpul luptelor noastre spirituale, numai Dumnezeu ne poate face curajoşi în faţa asprimii ispitei şi a ameninţărilor la adresa vieţii. Poate că te afli în cel mai crunt moment al luptei şi eşti ispitit să-ţi abandonezi scutul şi să-ţi recunoşti înfrângerea. Ai totuşi o opţiune mai bună. Predă-te lui Isus şi El îţi va da victoria. Aşa cum i-a spus lui Iair în timp ce fiica lui era în agonie, El îţi spune ţie acum: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5:36).
