La ce să mai nădăjduiesc când nu mai pot? La ce să mai aştept când sfârşitul se ştie? – Iov 6:11
Într-o dimineaţă rece din 1916, Glenn şi Floyd erau primii copii care au ajuns la şcoală. În timp ce aşteptau să sosească învăţătorul şi colegii, au încercat să facă focul în soba din sala de clasă. Dar un accident nefericit a produs explozia sobei, care l-a omorât pe Floyd, în timp ce Glenn a fost rănit grav. Arsurile pe care le-a suferit la membrele inferioare au fost atât de profunde şi extinse încât prognosticul nu era deloc încurajator şi nici tratamentul: avea să fie infirm pentru restul vieţii, întrucât trebuiau să-i fie amputate ambele picioare. Dar nici Glenn şi nici părinţii lui nu au fost de acord şi, timp de câteva zile, au încercat să-i convingă pe doctori să amâne operaţia, pentru ca în acest răstimp ei să-I ceară lui Dumnezeu în rugăciune să nu se ajungă la o asemenea intervenţie chirurgicală traumatică. Zilele au trecut şi, în ciuda pierderii câtorva muşchi de la picioare şi a câtorva degete, operaţia nu a mai avut loc niciodată. În schimb, a urmat un lent şi obositor proces de recuperare. Cu timpul, mulţumită masajului zilnic primit din partea mamei, cu determinarea sa de fier, Glenn a putut în sfârşit să se ridice. La început se ţâra, apoi a început să meargă în picioare cu ajutorul unui cadru. Mai târziu a încetat să mai utilizeze cârjele. Apoi, într-o zi, a început să alerge… până când a devenit cel mai rapid alergător din lume.
Cu efort şi perseverenţă, Glenn Cunningham a doborât mai multe recorduri mondiale. În 1934 a doborât recordul mondial de alergare o milă; apoi pe cel de la 800 de metri şi, la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936, a doborât recordul la 1 500 de metri.
Câteodată, când lucrurile merg prost, simţăminte de descurajare ne vin în minte şi ne fac să credem că nu merită să mai luptăm pentru nimic. Dar, uneori, momentele ca acestea sunt cele care ne dau ocazia să facem din viaţa noastră o sursă de inspiraţie pentru alţii.
Glenn s-a hotărât să nu renunţe. I-au trebuit doi ani să stea din nou pe picioarele lui şi a făcut acest lucru nu fără suferinţă şi nu fără dureri groaznice de picioare, în ciuda obstacolelor, era hotărât să meargă şi a luptat cu răbdare şi perseverenţă până când şi-a atins ţinta.
În mijlocul încercărilor, Iov se minuna: „Ce putere am să pot spera? Şi care este sfârşitul meu ca să-mi pot prelungi viaţa?” Atletul din Kansas poate răspunde cu textul său preferat: „Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc” (Isaia 40:31).
Şi tu te poţi ridica în picioare dacă, cu răbdare şi perseverenţă, ceri putere care vine din cer.
