Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui. – 1 Timotei 1:12
În noaptea de 30 octombrie 2002, câţiva studenţi de la Şcoala de Medicină a Universităţii Pontificale Catolice din Chile călătoreau cu trenul pentru a participa la jocurile sportive naţionale interşcolare de medicină. Daniela încheia cel de-al patrulea an de studii, iar calităţile ei atletice o făceau un participant foarte valoros. La o oră de la plecare, în timp ce încerca să treacă în alt vagon, a căzut din tren, rămânând inertă pe calea ferată. Chiar dacă nu o durea nimic, şi-a dat seama că era rănită la frunte şi a încercat să-şi pipăie rana, dar n-a putut. A vrut să se târască dintre linii, dar s-a îngrozit când şi-a dat seama că toate patru membrele îi erau grav afectate. Gândindu-se că va veni un alt tren şi s-ar putea să fie omorâtă, s-a rostogolit de câteva ori până când a reuşit să iasă dintre linii. Abia după aceea a început să strige după ajutor. Din fericire, n-a durat prea mult şi ajutorul a sosit. Deşi ea pierduse foarte mult sânge, echipa a putut să o stabilizeze. A petrecut următoarele săptămâni în spital şi, câteva luni mai târziu, a fost internată într-un centru de recuperare, unde a primit primele proteze. Acolo a simţit o empatie deosebită faţă de şeful centrului, care avea şi el o proteză la mâna dreaptă. Conştient de amploarea pierderilor Danielei, acesta a avut un impact pe termen lung asupra vieţii ei atunci când i-a spus: „Viaţa ta va fi ceea ce vei face din ea.”
Aşa cum scrie în cartea ei autobiografică I Chose to Live (Am ales să trăiesc). Daniela Garda s-a hotărât să învingă toate dificultăţile. Fiecare obstacol a fost considerat o provocare şi, cu efort şi perseverenţă, a devenit primul doctor din lume cu toate patru membrele amputate.
Tăria şi optimismul cu care Daniela a făcut faţă accidentului şi a parcurs procesul de recuperare constituie un motiv de admiraţie. Dar mult mai impresionant este ce a făcut această tânără cu viaţa ei: s-a dedicat recuperării copiilor cu dizabilităţi şi traumatisme fizice. Nimeni nu este mai sensibil decât ea când vine vorba de înţelegerea acestui tip de suferinţă; nimeni nu este mai bun decât ea când vine vorba să le inspire celor mici curajul şi speranţa necesare pentru a lupta.
Unele tragedii sunt foarte greu de înţeles. Chiar şi aşa, în experienţa dureroasă se poate uneori vedea un mare câştig, care poate schimba viaţa cuiva şi îi poate îmbunătăţi capacitatea de slujire. Roagă-L pe Dumnezeu să transforme nefericirile tale în instrumente preţioase pentru binele altora. Vei vedea că, prin slujire, vei descoperi o cale mai bună de a trăi, în timp ce încerci să învingi provocările şi neprevăzutul.
