Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” – Evrei 13:5
Multe lucruri necesare sfârşesc prin a domina viaţa multora: serviciul, banii, cumpărăturile… În cele mai multe din cazurile grave, persoana în cauză acţionează într-o manieră compulsivă, obsesivă şi iraţională. Foarte adesea, aceasta este motivată de ambiţia de a fi mai mult şi de a avea mai mult. Straniu fenomen! Cel umil poate fi mulţumit cu lucrurile de bază, dar, dacă primeşte mai mult, doreşte să acumuleze şi mai mult. Fără îndoială, această tendinţă este înrădăcinată adânc în natura umană. Cartea Faptele apostolilor (2:44,45; 4:32) descrie primele zile ale creştinismului, când închinătorii nu considerau că proprietăţile lor le aparţin doar lor şi împărţeau totul, vânzându-şi proprietăţile şi bunurile şi distribuind câştigurile din vânzări.
În inima umană există seminţe ale egoismului. Acest lucru este ilustrat de scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) în povestirea intitulată: „De cât pământ are nevoie un om?” Pahom căuta să se aşeze undeva unde putea să ia nişte pământ şi să-l cultive. S-a hotărât să se aşeze într-un sat înconjurat de un câmp imens şi a vrut să cumpere o bucată.
Şeful satului i-a explicat: „Pentru 1 000 de ruble, poţi lua tot pământul pe care îl poţi parcurge într-o zi. Cu o condiţie: să reuşeşti să te întorci până la apusul soarelui în locul de unde ai pornit. Dacă nu, pierzi şi banii, şi pământul.”
Pahom a pornit de dimineaţă în grabă să marcheze cât mai mult pământ posibil. Pe măsură ce înainta, pământul devenea mai fertil şi mai frumos (sau cel puţin aşa credea el). Pe la amiază s-a gândit să se întoarcă, dar voia să meargă un pic şi mai departe. Mai mult şi mai mult. În sfârşit, obosit, a decis să se întoarcă. Drumul era lung şi foarte greu din cauza oboselii. Dar Pahom, cu un efort supraomenesc, a reuşit să ajungă la punctul de pornire. Iar acolo s-a prăbuşit. Când a venit slujitorul să-l salveze, a văzut cum îi curge sânge din gură şi a înţeles că Pahom era mort. Cu bărbăţie, a săpat o groapă ca mormânt, unde l-a îngropat. Doi metri pătraţi i-au fost de-ajuns.
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca ceea ce a spus apostolul să devină o realitate în vieţile noastre: faptele noastre să fie fără lăcomie şi noi să fim mulţumiţi cu ce avem acum, pentru că Domnul a promis că nu ne va părăsi.
