Căci binele pe care vreau sâ-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! – Romani 7:19
Compulsia este o constantă în dependenţe. Gândurile obsesive tind să fie urmate de compulsie. Acestea sunt acte repetitive care îl determină pe cel în cauză să le realizeze şi mai intens, cum ar fi băutorul care bea din nou şi din nou, jucătorul care revine iar şi iar la jocurile de noroc. Orice dependent, fie de substanţe, fie de un comportament, va spune acelaşi lucru: „Este ceva de neoprit”; „Mi-e imposibil să spun nu”; „Nu mă pot controla.”
Citind capitolul 7 din Romani, putem vedea ceva similar în mărturia lui Pavel: există două forţe interioare. Versetul de astăzi nu se aplică specific la adicţii, ci la situaţia personală a lui Pavel, care poate fi relevantă pentru toate fiinţele umane. Apostolul Pavel este curajos să se dea exemplu pe sine – un exemplu de păcat, nu de perfecţiune. Numai în acest capitol el îşi dezvăluie pofta (v. 8), admite că păcatul l-a înşelat şi l-a omorât (v. 11), se consideră pe sine carnal şi vândut păcatului (v. 14), recunoaşte că nimic bun nu locuieşte în trupul lui (v. 18) şi declară că legea păcatului este în membrele corpului său (v. 23). Confesiuni publice de acest gen nu sunt prea dese, dar adevărul este că, fie că discutăm, fie că nu despre el, cu toţii ne luptăm cu păcatul.
Îmi (J) aduc adesea aminte de o discuţie pe care am avut-o cu instructorul meu de conducere auto. Când l-am întrebat despre viteza legală în oraşe şi pe autostradă, el mi-a explicat diferitele reguli şi instrucţiuni prevăzute în codul rutier curent, dar în concluzie a spus: „Cel mai important lucru este să conduci cu viteza care să-ţi permită să controlezi maşina şi să nu te controleze ea pe tine.”
Acelaşi raţionament poate fi aplicat şi în arta conducerii vieţii în direcţia cea bună. Eu deţin controlul asupra propriei existenţe? Sau sunt la mila obiceiurilor mele, a obsesiilor şi compulsiilor care îmi limitează libertatea? Când suntem sub călăuzirea forţelor răului, vom exprima şi noi până la urmă aceleaşi sentimente ca apostolul Pavel: „O, nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Romani 7:24)?
Dar, în ultimă instanţă, avem scăpare la Isus. El Se va asigura că maşina noastră – întreaga noastră fiinţă – poate fi condusă pe calea cerească astfel încât, în cele din urmă, să putem spune ca apostolul Pavel: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – prin Isus Hristos, Domnul nostru” (v. 25).
