Domnul însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta! – Deuteronomul 31:8
Un incendiu uriaş a distrus oraşul Valparaiso (Chile) în aprilie 2014. Flăcările imense s-au răspândit cu repeziciune, afectând 12 cartiere ale oraşului şi dealurile din împrejurimi. Dezastrul a distrus 3 000 de case şi a lăsat 12 500 de persoane fără adăpost, alături de 500 de răniţi şi 15 decese. Fără nicio îndoială, a fost un dezastru cumplit în pitorescul sit al Patrimoniului Mondial. Mass-media a tratat pe larg evenimentele şi urmările, prezentând diferitele moduri de raportare a oamenilor la această situaţie gravă. Unii plângeau fără să poată fi consolaţi şi, disperaţi din cauza pierderii casei şi a bunurilor, cereau ajutor. Alţii, cu o lopată în mână, începeau să cureţe molozul, deşi cenuşa încă fumega. Două reacţii diferite la aceeaşi situaţie: un stil pasiv, de renunţare cuplată cu pesimism’şi regret; un stil mai activ, de curaj bărbătesc, însoţit de mulţumire pentru păstrarea vieţii şi de ocazia de a o lua de la capăt.
în momentul în care fiinţa umană devine conştientă de pericol, tensiunea îi creşte automat, ceea ce îi produce frică sau groază. Indiferent dacă ameninţarea este reală sau imaginară, teama apare spontan. Unii rămân blocaţi, alţii fug sau încearcă să scape, în timp ce o altă categorie se întăresc şi sunt gata de luptă. Care este elementul care face diferenţa dintre aceste reacţii? Cercetătorii au încercat să găsească răspuns la această întrebare, identificând câteva posibilităţi. Unii cred că resursele individuale fac diferenţa. Alţii afirmă că susţinerea socială şi emoţională influenţează asemenea reacţii, în timp ce alţii consideră că sunt implicaţi factori biologici. Indiferent de răspuns, un lucru este incontestabil: fiecare dintre noi îşi poate alege reacţia la calamitate.
Doctorul Viktor Frankl, care a primit 29 de titluri honoris causa de la cele mai bune universităţi din lume, scoate în evidenţă că în viaţa tuturor oamenilor există dificultăţi, de cele mai multe ori incomprehensibile. Dar, în aceste împrejurări, ne putem alege atitudinea cu care să le facem faţă, convinşi că există un motiv – câteodată mascat – care explică respectivele dileme.
Cu alte cuvinte, dincolo de dificultăţile prin care trecem şi de frica pe care acestea ne-o produc, noi ne putem încrede în Tatăl nostru ceresc, care ne conduce aşa cum noi înşine am alege dacă am putea vedea pericolele aşa cum le vede Dumnezeu (Our High Calling, p. 316). Pentru că „Domnul (…) va fi cu tine, El nu te va părăsi şi nu te va lăsa”, tu poţi alege astăzi calea credinţei. „Nu te teme şi nu te înspăimânta!”
