Şi iată că l-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate.” – Matei 9:2
Tensiunile prin care trecuse în ultimii ani îi afectaseră Graţielei sănătatea până la punctul în care suferea întregul ei organism. Membrele o dureau intens şi, în diferite părţi ale corpului, îi apăruseră umflături semnificative. Durerea i se amplifica din cauza remuşcărilor, deoarece considera să suferinţele ei erau rezultatul greşelilor din trecut. Nu încercase niciodată să ajungă la biserică, fiindcă era tratată cu neîncredere şi răceală. Nevoia de diminuare a durerilor fizice şi mintale era nesemnificativă în comparaţie cu nevoia de acceptare şi iertare divină. Dacă ar fi putut măcar să audă aprobarea Cerului! Ea tânjea după pace şi iertare.
Aceeaşi nevoie era trăită şi de paraliticul din Capernaum, când prietenii l-au adus la Mântuitorul. În acele vremuri, bolile erau considerate o dovadă a pedepsei divine pentru păcate şi de aceea bolnavii erau „lăsaţi în seama mâniei divine”. Ce convingeri crude aveau acei oameni! Şi ce deosebire faţă de Fiul lui Dumnezeu! Este interesant de notat că omul paralizat dorea să ajungă în locul unde era Isus, dar câţiva nu l-au lăsat. Din fericire, cu ajutorul câtorva prieteni, el a fost coborât prin acoperişul casei cu o targă. Şi, ca o muzică sublimă, el a auzit o voce dulce: „Fiule, îndrăzneşte! Păcatele tale sunt iertate.”
Acela care cunoaşte cele mai adânci gânduri citeşte inima suferindului şi îi aduce speranţă prin intermediul iertării. El citeşte de asemenea gândurile celor care considerau că o asemenea iertare era o blasfemie. Apoi, ca să-i ajute să-şi înfrângă îngrijorările, El le dă dovada puterii Sale vindecătoare: „Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: «Iertate îţi sunt păcatele» sau a zice: «Scoală-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele – «Scoală-te», a zis El slăbănogului, «Ridică-ţi patul şi du-te acasă». Slăbănogul s-a sculat şi s-a dus acasă” (v. 4-7).
Vindecarea spirituală din păcat este o nevoie pe care o are întreaga omenire: cei care suferă cel mai mult nu sunt cei mai mari păcătoşi; clerul nu are autoritate să ierte. Cel care le citeşte inimile şi unora, şi altora vrea să încurajeze pe oricine să caute iertarea. Fără să facă favoritisme, ci cu har şi compasiune, El repetă aceleaşi cuvinte: „Îndrăzneşte, fiule, păcatele îţi sunt iertate.”
