Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod. (Ieremia 17:7,8)
Iată-ne în pragul unui an nou. Ce se ascunde în sufletul nostru? Elan, bucurie, îngrijorare…? Binecuvântată este femeia care se încrede în Domnul şi a cărei nădejde nu este în propria destoinicie. Oricât de curajoasă şi hotărâtă ar fi, ea ştie că nu poate „sta în picioare” nici măcar o zi fără să se plece pe genunchi în umilinţă, în oaza de linişte a dimineţii, şi să se adape din apa proaspătă a Izvorului ceresc. Acolo, sufletul ei însetat este inundat de puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt şi bucuria creşte pe măsură ce rădăcinile minţii ei se ancorează tot mai profund în Cuvântul inspirat. Descoperă dragostea celui mai bun Prieten care a coborât din înaltul cerului ca s-o înveţe cum să trăiască o viaţă din belşug: printr-o comuniune permanentă cu Tatăl. în noul an îşi doreşte să procedeze la fel. Se prinde cu credinţă de făgăduinţele atât de potrivite cu nevoile ei şi spune cu hotărâre: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Ascunde în sufletul ei şi alte încurajări preţioase şi doar aşa se avântă în activitatea intensă a zilelor.
Cu zâmbet şi voie bună, cu dragoste şi credincioşie îşi îndeplineşte misiunea în familie şi la serviciu. Nu uită nicio clipă că este chemată să fie ca sarea ce dă gust nu doar mâncării pe care o pregăteşte în mod sănătos, ci şi relaţiilor, pe care le întreţine armonios, cu soţul, cu copiii, cu colegii şi prietenii. Chipul ei străluceşte mereu, lăsând ca razele Soarelui Neprihănirii să scalde şi alte inimi întunecate, aducând speranţă, bucurie, pace şi dor de seninul veşniciei.
Când temperatura provocărilor creşte şi săgeţile arzătoare ale vrăjmaşului încearcă să-i usuce vlaga, îşi înalţă gândul tot spre Prietenul ceresc, ce face să răsune-n mintea ei asigurarea: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine” şi „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească… El a pregătit şi mijlocul ca să ieşiţi din ea” (Isaia 41:10; 1 Corinteni 10:13). Şi astfel frunzişul ei rămâne verde, pentru că mlădiţa rămâne permanent conectată cu Viţa.
Când furtuna încercărilor se abate asupra ei şi viitorul pare ascuns în ceaţă, rememorează zilele însorite şi se ascunde mai profund în Stânca Veacurilor. Cu rugăciuni fierbinţi îl invită pe Mângâietorul să conducă la maturizare rodul credinţei, al răbdării şi credincioşiei. Femeia care se poartă aşa nu se clatină niciodată, ci stă întărită pe vecie.
Teodora Goran, Câmpina, Muntenia
