Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! (Apocalipsa 14:13)
Se întâmpla în ianuarie 2010. Era joi seara când am sunat-o pe bunica fără să ştiu că era pentru ultima oară când îi aud glasul. În cuvinte pline de mulţumire, şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru cei 78 de ani din viaţă, depănând amintiri… În cele din urmă, mi-a mărturisit că I-a cerut Domnului să îi facă parte de un sfârşit liniştit, pentru că nu dorea să fie o povară pentru nimeni. Am încurajat-o, spunându-i că Dumnezeu o iubeşte şi ştie ce este cel mai bine pentru ea, dar în acelaşi timp am rugat-o să nu mai vorbească despre moarte. Replica ei m-a lăsat mută. „Mi-e dor de odihnă. Tânjesc după ea. Vă iubesc. Ştiu că, dacă am să mor, voi veţi suferi mult şi îmi imaginez că vă va fi dor de mine, dar mai ştiu ceva: că Dumnezeu ştie ce este mai bine pentru toţi. Nu îmi fac griji pentru mine, pentru că ştiu în Cine cred, ci pentru voi. Îmi doresc ca în ziua învierii să vă întâlnesc pe toţi. Pentru asta mă rog şi nădăjduiesc că aşa va fi.”
Cu greu mi-am găsit cuvintele. Am mers tulburată la culcare. A doua zi, am fost prinsă cu pregătirile pentru Sabat şi, pentru că aveam musafiri, nu am mai reuşit să o sun. În dimineaţa zilei de Sabat, atenţia mi-a fost atrasă de soarele care răsărea neobişnuit de vesel pentru o zi de ianuarie. Când m-am uitat mai atentă, am zărit un curcubeu superb. Dar cum s-a format curcubeul dacă afară nu a căzut strop de ploaie? L-am chemat pe soţul meu şi apoi pe musafiri. Ei mi-au confirmat că era un curcubeu real. Ce cadou frumos! I-am mulţumit lui Dumnezeu, neştiind ce va urma.
Apoi am mers la biserică. Când ne-am întors, am primit un telefon. Era mama. „Dragilor, am să vă dau o veste tristă. Bunica s-a simţit rău în dimineaţa aceasta. Am chemat ambulanţa, dar medicii sunt rezervaţi…” Au urmat detaliile… Câteva ore mai târziu, bunica a murit. În timp ce plângeam, mi-am amintit de ultima discuţie cu ea, apoi, de curcubeu. Credincioşia lui Dumnezeu, dragostea şi purtarea Sa de grijă precum şi încrederea bunicii în El, mi-au mângâiat inima şi m-au întărit mult. Mi-e dor de ea, însă sunt liniştită să ştiu că se odihneşte în Cel pe care L-a iubit şi slujit o viaţă întreagă. Aştept cu dor revenirea Domnului Isus, când voi putea să o reîntâlnesc. Mă rog ca în ziua aceea şi bucuria ta să fie deplină.
„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul ” (1 Tesaloniceni 4:16,17)
Cristina Potocian Băndean, Transilvania de Nord
