Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi înălţa paharul izbăvirilor şi voi chema Numele Domnului. (Psalmii 116:12,13)
Dragă cititoare, aceste rânduri sunt o scrisoare de dragoste către Cel care mă iubea necondiţionat, pe când eu nici măcar nu-L cunoşteam. Nu ştiu cum aş putea să spun astăzi cât de rău îmi pare că n-am răspuns nemărginitelor Lui dovezi de iubire, îndurare, protecţie şi iertare pe care le-am primit până acum, măcar cu o zecime înapoi.
Nu pot spune că viaţa mea poate face dovada unui roman pe care cineva l-ar citi pe nerăsuflate, dar, tocmai de aceea, ştiu că am fost ocrotită şi deci binecuvântată cu o creştere lină şi firească a trecerii timpului. Acel Cineva a avut mereu grijă să fiu călită în şcoala vieţii în aşa fel încât, dacă ceva mă dobora, să primesc la schimb o scară de salvare care parcă mă ridica pe o treaptă mai înaltă, ca o răsplată nemeritată.
În clipele inevitabile de restrişte sau de revoltă sufletească, am simţit că nu sunt singură, şi atunci am început să apelez la bunătatea Lui. Şi ce credeţi…? Fără să realizez că prin Hristos aveam acces, primeam ca dintr-un izvor nesecat mult mai mult decât mă aşteptam. În sinea mea, mă linişteam amăgindu-mă că plătesc prin faptele mele – la schimb cu ceea ce primeam -, dar de ce tocmai acum am aflat că „nu prin fapte vom fi mântuiţi”?
Încerc din nou să mă dezvinovăţesc şi îmi spun că n-am primit atâta lumină câtă trebuia. Oricum ar fi, ştiu doar că şi această lumină mi-a fost dată treptat, de-a lungul anilor, în aşa fel încât să nu pot spune că ea este atât de puternică şi orbitoare că nu o pot cuprinde. Cu câtă grijă şi răbdare am fost mereu înconjurată! Firea mea răzvrătită n-ar fi acceptat să fie convertită de această infinită dragoste prea lesne. Poate tocmai pentru că Cel ce mă preţuia de-o viaţă mi-a dat atâta credit în timp, am fost convinsă şi învinsă.
Sunt acum la momentul în care vreau să cer iertare, fie măcar şi prin aceste rânduri aşternute, pentru sufletul meu împietrit. E drept că oricât m-aş căi n-aş putea şterge timpul pierdut. însă am speranţa că măcar de acum încolo, Acela care mi-a fost şi-mi este apărător şi salvator, umbră şi călăuză, prieten şi părinte va primi pe măsura firii mele omeneşti – devoţiunea şi închinarea ce I se cuvin. Sunt conştientă că încă o răsplată râvnită – veşnicia mult visată – mă va aştepta atunci când El va declara şi-n dreptul meu: „Credinţa ta te-a mântuit.”
Recunoşti şi tu dragostea Lui? Bunătatea nemeritată te îndeamnă şi pe tine la pocăinţă? Pleacă-ţi inima chiar acum în adorare, recunoştinţă şi reconsacrare. Gestul tău va produce o mare bucurie în ceruri.
Zina Dorhoi, Oneşti, Moldova
