Cântaţi Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni… (Psalmii 98:1)
Aşteptam al treilea copil. Eram la o prietenă şi făceam gem de prune.
Dintr-odată, am simţit cum un lichid îmi uda picioarele. Am crezut că era lichidul amniotic, dar de fapt era sânge. Aveam doar şapte luni de sarcină şi mi-am dat seama că erau puţine şanse ca eu şi copilul să supravieţuim. Se dezlipise placenta… Am fost dusă la spital şi operată de urgenţă. Copilul, vânăt la faţă, nu mi-a fost arătat. A fost pus în incubator, pentru că sănătatea lui era şubredă. A doua zi, situaţia lui s-a agravat. Mi s-a spus că a făcut septicemie şi mai multe episoade de apnee. Tot personalul medical era foarte ocupat, aşa că primeam foarte greu informaţii despre el.
Erau şi alţi copii prematuri în stare critică, aşa că nu exista timp să mi se explice cum se simte copilul; doar atunci când plângeam şi insistam foarte mult. După o zi de stat la Secţia de terapie intensivă, am fost mutată într-un salon unde aveam „luxul” să fiu singură, să pot să plâng, să mă rog şi să citesc din Biblie. Aşa au trecut vreo cinci zile. În fiecare zi mă rugam: „Te rog, Doamne, fă ceva şi nu-1 lăsa să moară.”
Vorbeam la telefon cu familia şi prietenele, dar, când mă întrebau despre copil, nu mai aveam voce, pentru că îmi venea să plâng. Brusc, am început să primesc foarte des informaţii despre starea copilului. „Este grav”, spunea doctoriţa. După vreo 15-20 de minute se întorcea şi-mi spunea: „Ştiţi, este mai grav decât am discutat adineauri.” Aşa a trecut o zi întreagă. Deja tresăream când se deschidea uşa şi apărea cineva în halat alb. Mă aşteptam la ce era mai rău. Atunci m-am aşezat pe genunchi şi am zis: „Doamne, fă ceva! Fă ce vrei, dar fă odată!” Simţeam că nu mai suport stresul. Apoi, am luat Biblia şi am citit de unde rămăsesem cu o zi înainte. Era Psalmul 72:18. Şi ce scria? „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni.” Atunci, mi-am spus: Oare ce vrei să-mi spui, Doamne? Că vei face o minune? M-am întrebat şi am aşteptat răspunsul.
Pe la ora 22, o doamnă doctor mi-a spus că nu mai face faţă situaţiei şi ar trebui să transfere copilul la un alt spital, unde aparatura este mai performantă. A fost transferat şi, la două-trei zile, s-a stabilizat. Am mai stat acolo încă trei săptămâni, apoi am venit acasă. A fost o încercare grea pentru mine, dar a trecut. Acum, copilul are cinci ani şi nu stă locului nicio clipă. Vorbeşte mult şi foarte corect. Mă uimeşte cu memoria şi spiritul lui de observaţie. Nimic nu-i scapă.
Şi azi Domnul mai face minuni, oricât de imposibile ar părea. Trebuie doar să crezi.
Mihaela Miron, Nazna, Transilvania de Sud
