Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!…” (Isaia 30:21p.p.)
„De ce trebuie să meargă ea chiar la capătul pământului? Nu sunt oare destui oameni sărmani aici?” Deşi încercam să nu mă las descurajată, întrebarea iscoditoare mă urmărea…
În ultimul an de liceu, am simţit pentru prima dată în mod profund inutilitatea vieţii pe pământ, a vieţii trăite fără un scop deosebit. Chiar atunci am găsit şi soluţia: trăirea vieţii în folosul altora, dar nu prin acţiuni filantropice simple, comune, ci prin fapte născute din Dumnezeu şi ghidate de El. M-am simţit deznădăjduită atunci – mi-am dat seama că relaţia mea cu Cel ce putea să mă ajute era de suprafaţă şi că fără o reală îmbunătăţire a acesteia nu voi reuşi…, dar Dumnezeu deja începuse să lucreze în mine şi cu mine.
În timpul conservatorului, deşi făceam câte ceva „pentru Domnul”, am simţit din nou nevoia de o activitate constantă. M-am rugat şi, după două săptămâni, a venit propunerea pe care am acceptat-o imediat: voluntar la Sola Scriptura. Această activitate mi-a statornicit dorinţa de a gândi, a vorbi şi lucra in direcţia lucrurilor lui Dumnezeu. În anul de după terminarea facultăţii, am ales să-i caut pe cei sărmani. Daca ar fi să compar acel an cu următorii trei în care am profesat într-o şcoală de stat, pot spune că, deşi eram strâmtorată financiar, faptul că trăiam plănuind cum să-i ajut pe oameni îmi dădea satisfacţii cum nu aş fi putut primi având oricare altă preocupare. De-a lungul celor trei ani în învăţământ nu am pierdut contactul cu oamenii pe care îi cunoscusem în timpul voluntariatului, dar vizitele şi ajutorul pe care încă îl dădeam au început să nu-mi mai fie de ajuns… Am înţeles atunci o altă chemare.
Mi-am concentrat atenţia asupra unei categorii de copii: cei fără părinţi. M-am uitat în jur şi mi-am dat seama că nu prea este nevoie de mine aici. Unde sunt acei copii? Am început să caut şi să mă rog, dar timpul trecea, iar eu rămâneam tot legată de îndatoririle obişnuite ale vieţii. Atunci am hotărât să cer mai insistent, să pun deoparte un timp din zi doar pentru această problemă în rugăciune. După nici două săptămâni a venit răspunsul prin-tr-o vizită a unui pastor angajat în misiunea externă. L-am întrebat unde sunt copiii fără părinţi care au nevoie de mine. Pastorul mi-a vorbit despre un proiect în Namibia, ţară din sudul Africii, pentru care aş fi potrivită. Am fost mult încurajată. De atunci am urmărit cu interes mersul proiectului despre care mi s-a vorbit, aşteptând cu nerăbdare timpul meu.
„Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde…” (Ieremia 33:3), spune Dumnezeu – în orice situaţie!
Diana Nădăşan, Transilvania de Sud
