Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide. (Apocalipsa 3:8)
După câteva încercări şi aparente eşecuri, eram foarte aproape de visul meu. Trebuia să merg la Viena pentru viză, aveam biletul de avion rezervat şi aşteptam maşina spre Austria. Acea seară mi s-a părut tare întunecoasă. Am fost cuprinsă de o teamă ciudată şi un simţământ de nevrednicie. De ce ar merge Dumnezeu cu mine? Trebuia să stau la locul meu, să am o viaţă liniştită acasă, nu să urmez un vis din altă lume. Am cerut ajutor… Mare mi-a fost uimirea şi pacea experimentată după ce privirea mi-a căzut pe câteva cuvinte din cartea lui Daniel: „Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios…” Într-adevăr, El ştie tot ce sunt, dar tot El este Cel ce a plătit iertarea.
Teama s-a împletit cu recunoştinţa în acea noapte de călătorie, iar ajutorul pe care l-am primit, prin bunăvoinţa gazdei din Austria, potrivirea evenimentelor şi faptul că aveam acum viza de Namibia în paşaport m-au făcut sigură de autenticitatea chemării. Deşi simţeam că mă arunc în gol înspre locuri neştiute şi oameni mult diferiţi de noi, bucuria şi fascinaţia ce m-au cuprins păşind pe tărâmul Namibiei mi-au întrecut aşteptările.
Cele opt luni în deşertul Kalahari au fost pline de experienţe inedite, iar oamenii tufişurilor m-au cucerit pe loc. Deşi am avut parte şi de neplăceri, acea perioad. Îmi rămâne în memorie ca un timp minunat în care Îi mulţumeam Domnului în fiecare zi pentru harul de a fi acolo: era un loc plin de frumuseţi sălbatice, cu oameni şi copii cărora le puteam fi de folos. De multe ori mi se părea că sunt intr-o lume ireală. Dar visul se apropia de sfârşit. Am început să întreb ce va urma.
Din nou, rugăciuni serioase… Foarte curând, directoarea unei şcoli creştine din nordul Namibiei m-a invitat să le fac o vizită. Promitea să mă aducă la aeroport după o săptămână petrecută la ei, în regiunea Caprivi. Mi s-a părut o idee minunată. Aşa am făcut cunoştinţă cu Şcoala „God cares”, din „Paradisul namibian”, cum e numită acea zonă. După o vizită acasă, m-am întors pentru un an la acea şcoală, apoi pentru un alt an şi trei luni, iar acum urmează încă un an la aceeaşi şcoală, care creşte şi îşi îmbunătăţeşte activitatea.
Visul de la început mi se pare acum un lucru dintre cele mai reale. Am găsit împlinire profesională, colegi care mă înţeleg şi copii pe care-i pot ajuta din plin. Dar, mai presus de toate, am găsit un loc unde totul este făcut cu dragoste de Dumnezeu, pentru oameni şi copii.
Tu ai înţeles care este chemarea lui Dumnezeu pentru tine?
Diana Nădăşan, Transilvania de Sud
